Nu e vorba de 2973 de oameni, cati au umplut lista neagra in 2011, ci doar de cativa, dintre care unul, insa, extrem de important: Christopher Stevens, ambasadorul american in Libia, ucis, marti, de o racheta trimista de extremistii libieni in Consulatul American din Benghazi. Moartea lui Christopher Stevens este importanta nu pentru ca racheta a ucis un ambasador, ci pentru ca extremismul din orientul mijlociu a lovit inca o data cu succes sistemul american.
La prima vedere, explicatia atacului din Benghazi, ca si a protestelor care zguduie de cateva zile si Cairo, este simpla: un film anti-islamic care, propagat in viteza pe internet, a infuriat mii de musulmani. La o cercetare mai atenta, iti dai, insa, seama, ca un mesaj violent nu poate avea o asemenea eficienta macabra decat pe un teren pregatit sa-l primeasca. Si, in final, ca racheta ucigasa care l-a ucis pe Stevens nu a plecat dintr-o periferie din Benghazi- orasul care in urma cu doar un an era un bastion al eliberarii de regimul lui Gaddafi. Si nici bombele incendiare ale salafistilor din Cairo nu au fost fabricate pe caldaramul de langa piata Tahrir, simbolul celor mai grandioase proteste din lumea islamica a zilelor noastre. Si racheta, si cocktailurile au fost fabricate de un mecanism infinit mai pervers decat ingineriile rudimentare ale teroristilor. Ele s-au nascut acolo unde nici o tehnica de supraveghere occidentala nu poate patrunde: in straturile cele mai mizere ale societatii. Aceleasi pe care revolutiile, cu tot cu suporterii lor occidentali, le-au trimis in linia intai pentru inlaturarea lui Gaddafi si Mubarak. Si pe care organizatii precum Fratii Musulmani le-au folosit in „treburile murdare” cu care nu au vrut sa fie asociate oficial.
Revolutia egipteana mi-a dat ocazia sa vad cu ochii mei unul dintre cele mai mari „cuiburi” ale terorismului. Acopera o intindere de cateva zeci de kilometric patrati, la periferia orasului Cairo. Este, teoretic si practic, un cimitir. In care locuiesc peste o suta de mii de suflete vii, care se straduiesc in fiecare zi sa supravietuiasca la adapostul mormintelor. Privindu-le chipurile, mirosindu-le casele sub care se odihneau cadavre mai recente sau mai vechi, ascultandu-le incrancenarea si veneratia fata de „Fratii musulmani” si fata de spiritul Jihadului Islamic, nu am gasit un alt nume mai potrivit pentru ei decat „Mortii vii”. In ziua in care am vizitat locul, „acasa” erau doar batranii, femeile si copiii. Tinerii erau la Revolutie, in piata Tahrir sau raspanditi prin oras, la baricadele care impanzisera Cairo. Fratii si parintii lor nu aveau mancare si locuiau cu mortii sub podea, dar ei aveau arme sa le ajunga cat pentru un razboi. In numele lui Allah si al Fratiei Musulmane, erau oricand gata sa taie jugulara sau sa trimita un glont de Kalasnikov in capul oricui le-ar fi stat in cale. „Fraţii au făcut un fel de asigurare socială neoficială pentru mulţi de aici. Le mai dau şi bani, le mai aduc şi mâncare şi medicamente. I-au ajutat să-şi sape şi puţuri pentru apă Mulţi tineri îi simpatizează şi ar lupta pentru ei oricând”, mi-a povestit Ahmed, unul dintre adeptii salafismului, adica ai celei mai extremiste ramuri a jihadismului islamic.
Nuclee similare celui din cimitirul „Mortilor vii” exista si in Libia, si in Yemen si in celelalte tari in care Revolutiile din Orientul mijlociu, sustinute si simpatizate de Occident si-au atins tinta. Odata cu schimbarea liderilor politici si legitimarea la guvernare a unor formatiuni precum Fratii Musulmani sau Consiliul National de Tranzitie din Libia, a venit, insa, si bucuria „nebunilor: adica a extremistilor care traiesc social prin moarte. Salafistii, adeptii jihadismului, nu au nevoie decat de scanteia unei provocari si uneori nici macar de atat pentru a ucide. Pana acum, formatiunile care au preluat conducerea in Egipt si Libia nu au facut nici un efort eficient pentru a-I dezarma. Indiferent daca nu au putut sau nu au vrut sa faca asta pentru ca ar mai putea sa aiba nevoie de ei candva, ziua de ieri a demonstrat ceea ce nici un calendar Maya nu a fost in stare: ca, in Orientul Mijlociu, in fiecare zi poate fi 11 septembrie.
Credit foto: Jurnalul National
