“La începutul acestui deceniu, piaţa globală a oţelului se afla în plină criză, aşa încât Sidex, controlat la acel moment de stat, era o gaură neagră. Cumpăra materii prime scump, dar era obligat să vândă ieftin, adică să lucreze în pierdere. Nu ştiam (statul român- n.red.) cum să gestionăm o astfel de criză. În consecinţă, ne îndreptam spre o situaţie fără ieşire. Nimeni nu avea curajul să închidă Sidex, deşi producea pierderi uriaşe”, a explicat expertul.
Privatizarea cu LNM Holdings, astăzi ArcelorMittal, a fost salvarea pentru întreaga industrie. Indienii au devenit acţionari majoritari ai combinatului de la Galaţi, în urma unei tranzacţii cu preţ relativ controversat la acel moment. Conform informaţiilor publice, indienii au plătit 70 milioane de dolari, au adus un capital de lucru de 100 milioane de dolari şi şi-au asumat angajamente investiţionale de 351 milioane de dolari.
“După renegocierea la sânge a contractelor cu furnizorii, managerii Sidex au adus combinatul pe profit chiar din primul an”, adaugă specialistul citat. Petru Ianc spune însă că vânzarea Sidex nu ar fi fost posibilă dacă statul nu ar fi decis, în premieră, să şteargă datoriile istorice ale combinatului. “Dacă nu se lua o astfel de decizie, nimeni nu ar fi vrut să cumpere o firmă cu datorii de un miliard de dolari”, spune el.
Privatizarea combinatului şi decizia de a şterge datoriile la stat ale firmelor mari au constituit un bun precedent pentru celelalte companii din domeniu.
În anii următori, combinatele de la Târgovişte şi Câmpia Turzii au fost preluate de Mechel, ArcelorMittal şi-a extins participaţia la Hunedoara, Roman şi Iaşi, iar Tenaris a preluat Donasid Călăraşi şi Silcotub Zalău.
