Titlul poate părea ciudat dar nu este. UNIREA, nu mica unire, a stors ființa Moldovei și a transferat avuția acesteia la București. După 300 de ani, Iașul și-a pierdut reperul, a rămas fără instituții, a decăzut economic, nu a mai fost Capitala unei țări! A căpătat în schimb titlul fără glorie de ”capitală culturală”…
Înainte de 1859, în Moldova existau două tabere: unioniștii și separatiștii, ambele cu minți știutoare de carte, învățate, creatoare de literatură și de frumos. În prima au fost personajele ofensive. Ca să domine spațiul public au împrăștiat tot felul de invective la adresa adversarilor lor: retrograzi, reacționari, corupți, trădători, conservatori (termen care începea să prindă contur), strigoi, cu referire la fostul domnitor Sturdza, care încerca să pună iar mâna pe tron. S-au folosit tehnici de propagandă prin presă, literatură, la adunări, prin intermediul femeilor etc. S-a insistat la greu cu sintagma ”națiunea română”, s-a apelat la originea comună, la limba comună, la identitatea comună. S-a jucat tare, s-a jucat pe cartea naționalistă. Doar elitele contau, poporul nu avea niciun cuvânt de spus în această chestiune.
Tabăra separatistă a reacționat stângaci, tot timpul în defensivă. Aceasta a punctat pe parohialism, un soi de regionalism, pe memoria locului, pe legăturile de avere, pe stabilitate și… pe inducerea panicii. Ce se întâmplă dacă ne unim? Separatistul Nicolae Istrati spunea în 1856 că Iașul se va prăbuși, Moldova va deveni o periferie, se vor pierde privilegiile și imunitățile, vor dispărea cutumele, Biserica va deveni neînsemnată. A avut dreptate? Moldova a rămas fără instituții, deși pe vremea lui Cuza s-a încercat mutarea Curții de Casație la Iași, dar ideea a fost refuzată pe motiv de separatism. Moldova a pierdut economic (în 1862, anul centralizării, schimburile comerciale au scăzut cu 70%, spre exemplu), Moldova a importat corupția de la Bucureștiul ancorat puternic în lumea balcanică, Moldova a trebuit să-l primească în casă pe Mihai Viteazul, dușmanul ei, Moldova a fost împinsă la periferie și acolo a rămas. Azi nu are decât un crâmpei de autostradă, nu are dezvoltarea economică din celelalte regiuni ale României și este unde dintre cele mai sărace părți ale UE. Bucureștiul a dezbrăcat-o de spirit și de avuție! Naționalismul învingător s-a tradus în centralizare, după modelul francez iacobin.
Moldova s-a sacrificat! se spunea adesea în epocă.
Costache Negruzzi, Gheorghe Asachi, mitropolitul Calinic, Nicolae Șuțu, Nicoale Istrati s-au opus unirii. Până și ”bădia Ionică”, Ion Creangă, după cum afirma George Călinescu. ”Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viață burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot”, îi scria acesta fratelui Eminovici, rătăcit prin capitala noii țări…. Românismul a învins moldovenismul!
UNIREA, un act memorabil al unor elite din Țara Românească și Moldova, nu a fost primită cu bucurie de toată lumea. Unii au plâns și/sau s-au bătut în stradă, atât în vremea lui Cuza cât și după înlăturarea acestuia, în 1866! Iar toată tristețea lor s-a întrupat în statuia ”Moldova plânge” pe care o putem zări azi la biserica din Rotopănești, ctitoria postelnicului Nicolae Istrati, mai sus pomenit.