Ca general al ei, nu este decât un instrument angajat de o elită cu pretenţii aristocratice, visând la o lume care, din fericire, nu mai este posibilă în UE, în secolul al XXI-lea. La rândul ei, “aristocraţia” în slujba căreia s-a pus Traian Băsescu are cel puţin trei componente: (i) o grupare de intelectuali care doresc, vorba lui Patapievici, să fie “hrăniţi în pritaneu”; (ii) o grupare de pseudocapitalişti români care doresc să evite competiţia de pe piaţă prin relaţii speciale cu gestionarii fondurilor publice; (iii) o grupare de înalţi funcţionari publici, aşa-zis “apolitici” – servicii, justiţie, armată, BNR etc. -, care doresc să obţină privilegii şi să le menţină printr-o relaţie specială cu preşedintele ţării.
Numesc “aristocraţie” această alianţă ad-hoc de elite, pentru că cerinţa lor de bază este de a fi privilegiaţi pentru ceea ce sunt (condiţia fundamentală a aristocraţiei), şi nu pentru ceea ce fac (condiţia esenţială a democraţiei şi a economiei de piaţă). Câtă vreme acţionează pentru a rămâne o “aristocraţie”, adică un grup de privilegiaţi, această elită este, evident, antidemocratică. Iar câtă vreme Traian Băsescu rămâne principalul lor reprezentant politic, şi el va acţiona antidemocratic. Marea nedumerire rămâne însă răspunsul la întrebarea: “De ce tocmai Traian Băsescu?”. Dacă există un om care, prin toate caracteristicile personale, de la limbaj şi înfăţişare până la comportament şi convingeri, pare a fi un opus al aristocraţiei (intelectuală, de capital şi statală), acesta este tocmai Traian Băsescu. Motivul pentru care “aristocraţia” l-a ales pe Traian Băsescu drept conducător al ofensivei sale politice este că, dintre toţi liderii politici existenţi, el este singurul care dispune de o “armată” politică ce îl urmează aparent necondiţionat. În politica naţională, PSD este o asociaţie de interese politice locale capabile să negocieze între ele interesele politice naţionale. Liberalii reprezintă o asociaţie de interese sectoriale, capabile să le negocieze (cu PSD) pentru definirea intereselor naţionale (sistem fiscal, politici de investiţii etc.). UDMR este o asociaţie de interese etnice care se străduie să le negocieze cu interesele naţionale ale tuturor celorlalte grupări (autonomie teritorială pe baze etnice).
Spre deosebire de toţi aceştia, adică invers faţă de toate partidele din România, PDL nu reprezintă decât interesele unui număr mic de lideri politici, solid instalaţi la conducerea partidului. Un soi de aristocraţie politică deţinând drept capital electoral 10-20% din voturi (restul sunt atrase de imagine). Marele succes al lui Traian Băsescu a constat în subordonarea lor necondiţionată, astfel încât existenţa lor ca lideri ai PDL depinde exclusiv de capacitatea de a sluji fie interesele personale ale lui Traian Băsescu, fie angajamentele acestuia faţă de oricine ar fi cel cu care el negociază. Iată-l pe Traian Băsescu, precum vechii condotieri ai Renaşterii europene, proprietar al unei armate politico-electorale cu care poate face ce vrea, aproape fără limite. Poate trece peste noapte de la Internaţionala socialistă la PPE, poate să se alieze cu PNL în ADA sau poate distruge ADA, atacând PNL, poate trece de la adversitatea fără limite (scrisă în statut) faţă de PSD la o guvernare împreună cu PSD, de la condamnarea “JAFO” la subvenţionarea RAFO peste ceea ce însăşi firma cere, de la alianţa cu Iuşcenko la adversitatea faţă de acesta, de la programul anticriză la abandonarea rezolvării crizei, de la eliberarea ziariştilor ostatici la eliberarea lui Hayssam etc.
Marele avantaj competitiv al lui Traian Băsescu este un PDL lipsit de identitate politică, lipsit de voinţă politică proprie, lipsit de discurs propriu, lipsit de orice alt obiectiv în afară de slujirea lui Traian Băsescu şi total dependent de capacitatea de a-i deservi obiectivele sau capriciile.
Orice alt lider politic care a încercat acelaşi lucru – Petre Roman în FSN, în 1991, Emil Constantinescu în CDR, în 1999, Theodor Stolojan în PNL, în 2003, şi în ADA, în 2004, Adrian Năstase în PSD, în 2004 etc. – a eşuat. Traian Băsescu însă a reuşit. Iar acum se străduieşte să transforme reuşita personală într-un succes politic de durată, schimbând în folosul său sistemul politic românesc. Dar, în 2009, în UE şi în comunitatea nord-atlantică, asemenea proiecte de tip medieval sunt sortite eşecului.
Ceea ce îl condamnă pe Traian Băsescu şi PDL la pierderea competiţiei electorale nu este atât propria performanţă – altfel, mediocră -, cât însăşi logica internă a politicii democratice moderne. În care condotierii şi generalii sunt înfrânţi de mai puţin sclipitorii reprezentanţi politici ai “oamenilor de rând”: muncitori, ţărani, burghezi, pensionari, casnice sau bugetari care, din cauza sistemului politic democratic, deţin totuşi puterea politică.
> Vladimir Pasti este profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti şi director INSOMAR
