Ceea ce ştiu este că fiecare dintre aceste decizii l-a costat pe candidatul Traian Băsescu o diminuare a susţinerii sale electorale cu două-trei procente. De la mijlocul lui septembrie şi până la începutul lui noiembrie, intenţiile de vot ferme pentru realegerea lui Traian Băsescu au scăzut de la 36-37% la 29-31%. Şi este foarte probabil că vor continua să scadă.
Motivul principal este o schimbare majoră a relaţiei dintre electorat şi omul politic Traian Băsescu. Ceea ce i-a asigurat succesul lui Traian Băsescu în 2004 nu a fost nici anticomunismul său, nici incoruptibilitatea sa, nici excepţionala susţinere externă (care acum a dispărut), nici chiar limbajul său frust şi direct, ci sinceritatea. Traian Băsescu a fost unul dintre puţinii politicieni români care au rostit public acele adevăruri pe care populaţia le ştia, dar nu avea voce să le exprime, iar ceilalţi politicieni fie le ocoleau, fie le negau prin sofisme. Surprinzător, din septembrie încoace rolurile s-au schimbat. Traian Băsescu a devenit din ce în ce mai mult politicianul demagog care îşi ascunde intenţiile adevărate în spatele unor cuvinte goale sau a unor chichiţe juridice şi, în acest fel, i-a silit pe principalii săi adversari să fie din ce în ce mai sinceri în relaţia cu electoratul. Iar faptul că principalii săi susţinători din dezbaterea publică nu fac altceva decât să repete până la saturaţie discursul prezidenţial, fără să schimbe nici măcar virgulele, nu-l ajută cu nimic. Îi depreciază şi pe ei şi toceşte îngrozitor argumentele.
“Ce nu vă place la Liviu Negoiţă?”, este cea mai recentă mostră de astfel de discurs. Liviu Negoiţă este tânăr şi energic, vorba lui Mugur Isărescu, este gospodar, a câştigat alegerile locale în 2008, vorbeşte bine, chiar dacă nu limbajul FMI – precum Croitoru -, şi ar trebui să-l acceptăm. Lista de calităţi a dlui Negoiţă este mult mai lungă şi este o naivitate din partea adversarilor lui Traian Băsescu să încerce să o contrazică, după modelul susţinătorilor actualului preşedinte, care s-au străduit să îl ponegrească pe Klaus Johannis. Atât doar că toţi politicienii, toţi comentatorii şi cea mai mare parte a electoratului ştiu că nu acestea sunt criteriile după care alegi un premier. Anunţând aceste criterii – aşa cum la Croitoru a anunţat drept criterii relaţia cu FMI, relaţia cu BNR şi competenţa macroeconomică -, Traian Băsescu a forţat majoritatea parlamentară şi pe principalii săi adversari să fie sinceri. În cazul Croitoru, răspunsul lor a fost: “Nu ne interesează niciun laureat al Premiului Nobel în economie. Ne interesează un premier care să nu ne bage pe uşa din dos un guvern PDL, condus de Traian Băsescu”. În cazul Negoiţă, răspunsul este la fel de sincer: “Nu ne interesează niciun Făt-Frumos. Ceea ce are Johannis, iar Negoiţă nu, este independenţa faţă de PDL şi Traian Băsescu”. Treptat, Opoziţia devine tot mai sinceră şi Traian Băsescu tot mai ipocrit. Iar electoratul începe să sesizeze că adevărata miză a alegerilor prezidenţiale nu este atât numele noului preşedinte, cât noua guvernare: cu sau fără PDL. Majoritatea parlamentară şi, mai nou, majoritatea electorală vor vrea o guvernare fără PDL. Dacă ar accepta-o, candidatul Traian Băsescu şi-ar mări substanţial şansele pentru un nou mandat. Dar el nu mai este liber să aleagă. El este acum prizonierul “baronilor” PDL, fără susţinerea cărora iese din politică pe uşa din dos. Traian Băsescu nu mai este un preşedinte-jucător. Este un simplu reprezentant al PDL în lupta acestuia de a rămâne la guvernare.
> Vladimir Pasti este profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti şi director INSOMAR.
