Deşi nu reprezentau mai mult de 5% din cererea la nivel naţional, consumatorii casnici de electricitate erau primii sacrificaţi atunci când consumul naţional depăşea producţia, iar importurile erau blocate de statele membre CAER. “Economia românească era energofagă: consuma mult, dar producea puţin. Lui Ceauşescu nu-i păsa că noi aveam un consum mai mare decât ceea ce produceam. De altfel, atunci era important să-ţi îndeplineşti planul la consum, nu să păstrezi un echilibru între ce produci şi cât consumi”, explică astăzi analistul Jean Constantinescu. Industria era pe primul plan, iar marii consumatori industriali erau combinatul de la Galaţi, cuptoarele de la IMGB, rafinăriile sau combinatele de îngrăşăminte chimice.
“La acea vreme, în România erau 18 instalaţii de amoniac, şi fiecare dintre ele consuma electricitate cât un oraş de talia Piteştiului”, spune sursa citată. În 1989, România consuma 80 miliarde de kWh, în 2008, consumul a fost de 60 miliarde de kWh. Din cauza deficitului de energie, parametrii la care funcţiona sistemul românesc erau unicat în lume, iar acesta nu permitea interconectarea cu celelalte state membre. La un moment dat, nimeni nu mai voia să ne dea energie, aşa încât România a fost transformată în trei insule energetice: una în Dobrogea, alta în nordul Transilvaniei şi restul. Primele două primeau curent de la ruşi. În restul ţării, când consumul depăşea producţia, se făceau deconectări automat. Se stricau instalaţii, dar nu conta”, explică Jean Constantinescu. Populaţia primea curent cu porţia, exista un barem lunar aprobat, sub 50 kWh, care însă nu era respectat, astfel că, zilnic, nu exista curent ore întregi. Pentru comparaţie, media consumului lunar pe familie depăşeşte astăzi 80 kWh. O mare greşeală a lui Ceauşescu a fost construcţia de centrale de termoficare pe cărbune, fără dreptul de a importa tehnologie.
“Jumătate din avuţia ţării s-a dus, cred, pe investiţiile în aceste centrale care nici măcar nu funcţionau”, mai spune Constantinescu. Singura decizie corectă a lui Ceauşescu au fost investiţiile în hidrocentrale. “Dacă nu s-ar fi construit atunci Porţile de Fier sau centrala de pe Lotru, acum ar fi fost imposibil, din cauza sumelor enorme de care era nevoie.”
Raţionalizate mai erau consumul de carburant şi traficul auto. “După ce stăteai ani întregi la coadă pentru a-ţi lua o maşină, nu aveai dreptul decât la maximum 40 de litri de carburant lunar.
Stăteai la cozi de kilometri pentru a face plinul, uneori aşteptai mai multe zile. Nu puteai circula iarna, se restricţiona traficul, iar în restul anului puteai circula o duminică da, una nu”, mai spune specialistul în energie. Dramatică era situaţia familiilor care nu beneficiau de gaze naturale şi foloseau butelii.
“Buteliile erau produse de lux, se făceau liste de aşteptare la uzină, de multe ori se dădeau pe sub mână. La fel era şi cu schimbarea lor”, mai spune acesta. România folosea petrolul din producţia locală, pe care îl exploata fără măsură, în special ca materie primă pentru industria petrochimică. Se exporta mult, dar numai de dragul de a face export. Pe bani puţini. Valuta se aducea în ţară, pentru a plăti datoria externă.
Economia României în 1989
Citește și:
- Anul economic 1989, marcat de plata datoriei externe
- De la presa de partid la mass-media
- Piaţa farmaceutică valora două miliarde de lei în 1989
- IT&C-ul din Epoca de Aur
- Reforma sistemului bancar
- Electricitate cu porţia şi benzină pe cartelă
- Autoturisme Dacia pentru cafea din Columbia. Românii aşteptau cinci ani pentru o maşină
