Povestea americană arată cam aşa: Unchiul Sam s-a implicat în scoaterea economiei din criză punând foarte generos mâna în buzunar; la un moment dat a constatat că finanţele sale sunt din ce în ce mai dezechilibrate şi a început să caute soluţii pentru a nu scăpa situaţia de sub control.
Strategia americană anti-criză a implicat de la bun început o combinaţie de soluţii privind pe de o parte creşterea contribuţiei statului (şi injecţiile de capital din era Bush şi investiţiile în infrastructură din era Obama, înseamnă tot plecarea unor bani dinspre buget spre economie) şi pe de altă parte uşurarea poverii fiscale a companiilor şi indivizilor (şi Bush şi Obama au scutit plătitorii de taxe de un procent important din contribuţiile lor obişnuite).
Ambele categorii de soluţii dezechilibrază bugetul; primele se fac prin plecarea de bani, cele din urmă prin necolectarea de bani; de la republicani la democraţi, însă, statul nu a renuţat la niciuna dintre ele; au existat desigur accente puse diferit de Bush şi de Obama.
Întrebarea care se pune este cum poate fi bugetul reechilibrat nici renunţând la investiţiile publice nici la reducerile de taxe – şi singurul răspuns ar fi prin scăderea cheltuielilor cu personalul; adică prin tăierea de posturi şi/sau de beneficii ale funcţionarilor şi altor angajaţi publici. Citește mai departe comentariul lui Mircea Marin pe Standard.ro
