Intervenţia în pieţe este cuvântul de bază al Europei în acest moment. Cu perspectiva falimentului a două dintre cele mai mari economii europene – Italia şi Spania –, Banca Centrală Europeană a început de la sfârşitul săptămânii trecute să cumpere puternic obligaţiuni italieneşti şi spaniole de pe piaţa secundară. Randamentele au căzut puternic şi au oferit investitorilor şansa de a scăpa cu pierderi mai mici (sau chiar deloc) de deţinerile de datorie ale celor două ţări. Pe 4 august, randamentele la obligaţiunile spaniole la 10 ani erau de 6,3%, pentru ca marţi să scadă la 5%, un declin de 26% în doar trei zile de intervenţie a BCE. Pentru italieni, dobânzile au scăzut de la 6,2% la 5,1%, sau 22% în termeni relativi. Povestea se repetă pentru toate scadenţele.
Încă nu se ştie câtă datorie a cumpărat BCE în aceste zile, dar estimările arată că ar fi vorba de un total de 5 miliarde de euro pe zi. Să nu uităm că BCE este la al doilea experiment de acest gen, după ce anul trecut a cumpărat datorii ale Greciei, Irlandei şi Portugaliei în valoare de 80 miliarde de euro, măsură care s-a terminat cu un eşec: cele trei ţări au avut nevoie de bailout. Banca anunţa la acel moment că e vorba de o situaţie excepţională.
Spania avea o datorie publică de aproximativ 638 miliarde de euro la sfârşitul anului 2010, potrivit Eurostat, iar datoria guvernului central era de 576 miliarde euro în iunie, potrivit datelor Trezoreriei. Italia avea o datorie publică de 1.843 miliarde euro, iar datoria guvernamentală era de 1.597 miliarde euro în iulie, potrivit datelor Trezoreriei italiene.
Sumele datorate de guvernul central fac obiectul achiziţiilor BCE şi a Băncilor centrale din fiecare ţară. Însă acestea sunt imense şi BCE nu poate să susţină achiziţii de bonduri de asemenea magnitudine şi să sterilizeze util intervenţiile. Astfel, am putea vedea şi în Europa un program de quantitative easing cu creşterea masei monetare şi inflaţie, chiar dacă politica BCE de până acum a fost să ţină de oferta de bani.
Este de aşteptat ca achiziţiile de bonduri să treacă la Fondul European de bailout (EFSF), care va trebui însă să ajungă la o capacitate de peste 2.000 de miliarde, de la 440 miliarde în prezent, pentru a putea fi suficient de încăpător şi de convingător.
Problema pentru ţările care ţin coloana Europei (încă) este că acestea preiau riscurile periferiei. Aşa cum scriam aici, EFSF este garantat în cea mai mare parte de Germania şi Franţa cu 29%, respectiv 22% din garanţii. Italia şi Spania au şi ele cote importante de 19%, respectiv 13%. În momentul în care cele două ţări vor intra în programe de finanţare, s-ar putea ca părţile lor din EFSF să fie preluate de celelalte ţări, în principal de Germania şi Franţa. Este posibil să fie păstrată şi situaţia absurdă în care EFSF cumpără bonduri spaniole şi italieneşti de pe piaţa secundară şi cele două ţări sunt garantori ai fondului, dar asta ar lua mare parte din credibilitatea Fondului, care la rândul său emite obligaţiuni pe pieţele financiare – jumătate din ele fiind însă cumpărate de bănci centrale şi guverne.
Cert este că Fondul se bazează pe credibilitatea Germaniei. Însă în situaţia curentă, nemţii ar putea ajunge să garanteze 43% din datoriile PIIGS care trec prin Fond, în timp ce Franţa ar ajunge la 32%.
Asta pune cele două ţări într-o situaţie periculoasă şi pieţele ştiu asta. Francezii sunt oricum veriga slabă între puternicii Europei. Zvonurile de miercuri potrivit cărora Franţa ar urma să-şi piardă ratingul suvern AAA şi că Societe Generale, una dintre bancile sale mari, se afla pe marginea prapastiei, au aruncat in aer bursele din intreaga lume. Pe fondul neîncrederii, acţiunile Societe Generale au căzut cu 16%, după ce la un moment dat îşi pierduseră 23% din valoare, iar cele ale BNP Paribas şi Credit Agricole au pierdut 11%, respectiv 15%.
S&P şi Moody’s au reafirmat ratingul AAA al Franţei, iar preşedintele Nicholas Sarkozy a cerut miniştrilor săi să găsească noi măsuri care să reducă deficitul fiscal. Însă asta nu a calmat Bursa de la New York, unde DJIA a închis cu -4,62%, la 10.719 puncte.
Însă şi nemţii îşi iau acum porţia de costuri mai mari. Asigurarea împotriva riscului de default (CDS) a datoriei suverane a Germaniei a ajuns la 80 de puncte de bază (pb) în şedinţa de marţi şi 86 în cea de miercuri şi Germania este considerată mai riscantă decât Marea Britanie, notează cei de la FT Alphaville, ţară cu o situaţie fiscală mai degrabă sumbră, dar cu monedă proprie. CDS-urile nemţilor s-au dublat faţă de data de 1 iulie. Datoria francezilor este şi ea considerabil mai scump de asigurat. Dacă la 1 iulie CDS-urile erau la 80 pb, acum au ajuns la 175.
De asemenea, randamentele cerute de investitori pentru a ţine datoria germană la 10 ani au crescut marţi cu aproape 4% în termeni relativi la 2,35%.
Pe de altă parte, CDS-urile Italiei şi Spaniei au căzut (nu la fel de mult însă ca randamentele la obligaţiuni). Asta arată că răspunderea să mută în alte parte, deşi în absenţa intervenţiei structurilor suprastatale, cele două ţări mediteraneene ar ajunge rapid la dobânzi total nesustenabile.
Transferul riscurilor în Europa este o realitate în prezent şi ţările considerate puternice încep să simtă criza datoriilor altora. Depinde doar de Germania dacă acceptă această situaţie şi dacă vrea şi poate să profite de ea. S-ar putea ca la un moment dat nemţii să ceară recompense substanţiale pentru a ţine experimentul european în viaţă.
