15 ianuarie 2008. Nokia anunţa într-un comunicat de presă că urma să închidă fabrica de telefoane mobile din Bochum, Germania. Pe 16 mai 2008, uzina şi-a închis porţile definitiv. Cinci luni de zile au fost marcate de proteste masive, de intervenţii şi presiuni din partea politicienilor şi de negocieri febrile cu reprezentanţii companiei finlandeze. Rezultatul a fost: 2300 de oameni şi-au pierdut locurile de muncă.
„Finlandezilor li s-a întâmplat la fel ca nouă acum. Românilor li se va întâmpla la fel când va fi mai ieftin să producă în alte părţi”, avertizau muncitorii înfuriaţi în faţa porţilor închise la Bochum. Avertismentul s-a adeverit, dar ce poate învăţa România din experienţa germană post-Nokia?
Războiul subvenţiilor
În zilele ce au urmat anunţului oficial al Nokia, economiştii şi politicienii germani au găsit rapid instrumentul de presiune în negocierile dure ce aveau să urmeze. Nokia încasase de la statul german subvenţii de 60 de milioane Euro pentru a deschide fabrica de la Bochum şi pentru a crea locuri de muncă în bazinul Ruhr. Cu toate acestea, decizia de relocare a producţiei în România a rămas finală.
În consecinţă, statul german (reprezentat de autorităţile regionale şi federale) a cerut oficial companiei Nokia să restituie sumele încasate din subvenţii. În caz contrar, statul ar fi urmat să acţioneze producătorul în instanţă.
Pe termen mediu şi lung, planurile administraţiei germane sunt de a elimina subvenţiile directe din catalogul de stimulente la investiţii în termen de zece ani. Citeste materialul integral pe RFI.ro
