Răsună cornul, copoii dau semn că au încolţit prada. Pretutindeni în ţările dezvoltate, s‑a deschis vânătoarea la taxe mai mari de la cei bogaţi. Bugetele de austeritate adoptate recent în Franţa şi Italia au trântit o suprataxă de 3% celor cu venituri de peste 500.000, respectiv 300.000 de euro. Conservatorii britanici sunt supuşi la atacuri doar pentru că au vorbit despre posibilitatea de a renunţa la impozitul „temporar“ pe venit de 50% stabilit de laburişti pentru câştigurile de peste 150.000 de lire sterline (aproximativ 175.000 de euro). Acum, Barack Obama a dezvăluit un nou plan de reducere a deficitelor, în care creşterea impozitelor îi ţinteşte doar pe cei bogaţi. Planul include „regula Buffett“, care urmăreşte ca nici o familie care obţine peste un milion de dolari (aproximativ 745.000 de euro) pe an să nu plătească un impozit mediu mai mic decât familiile din „clasa de mijloc“ (Warren Buffett a subliniat că, în ciuda faptului că este miliardar, plăteşte un impozit mediu mai scăzut decât secretara lui). Nu este vorba despre o „luptă de clasă“ în această încercare de a‑i tapa de bani pe bogaţi pentru a astupa deficitele bugetare, declară preşedintele Obama. „Este matematică“.
Ciomăgeală la grămadă. De fapt, nu este doar matematică.
Decizia de a‑i taxa mai mult pe cei bogaţi depinde de o judecată politică privind dimensiunea cea mai potrivită a implicării statului în economie şi rolul cel mai potrivit pe care îl are în sistemul de redistribuire a resurselor. Matematica spune că deficitele ar putea fi îmblânzite, practic, doar prin reduceri de cheltuieli – aşa cum susţin oponenţii republicani ai preşedintelui Obama. S‑ar putea ca războiul între clase să fie un termen prea încărcat de înţelesuri, dar surprinde o dezbatere fundamentală din sânul societăţilor occidentale: cine ar trebui să sufere în procesul de redresare a finanţelor publice?
În general, înclinaţia înnăscută a „The Economist“ este de a susţine o implicare redusă a statului şi de împotrivire la creşterea impozitelor, mai ales când obiectivul majorării este acoperirea cheltuielilor unui stat asistenţial, total nesustenabil. Respingem ideea, implicită în majoritatea dezbaterilor din aceste zile, că impozitele mai mari pentru cei bogaţi sunt justificate din cauza rolului jucat de industria financiară în criză: răzbunarea este un motiv nepotrivit pentru stabilirea unui sistem de taxe. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul tiparului actual de contribuţii la bugetul public, evident „nedrept“: cei mai bogaţi 1% dintre americani plătesc mai mult de un sfert din toate taxele federale (şi 40% din taxele pe venit), în timp ce beneficiază de mai puţin de 20% din venitul calculat înainte de deducerea taxelor. O ciomăgeală automată a bogaţilor, în genul majorării de impozite impuse de laburiştii britanici, poate fi cu greu considerată o politică bună. Creşterea impozitelor descurajează spiritul antreprenorial, şi, indiferent cât de des menţionează Barack Obama că e vorba de „milionari şi miliardari“, majorarea taxelor doar în ce‑i priveşte pe aceştia nu va rezolva problema deficitului american.
Povara Leviatanului. Aşa că dezbaterea este grav distorsionată. Dar există trei motive serioase pentru care cei bogaţi ar trebui să plătească un impozit mai mare – deşi, luând toate lucrurile în considerare, nu aşa cum propun în prezent guvernele din lumea bogată.
În primul rând, deficitele bugetare din Vest nu se vor rezolva doar prin reduceri de cheltuieli. Desigur, cheltuielile publice trebuie să preia povara principală: există o mulţime de posibilităţi de a slăbi Leviatanul cel ineficient, iar studiile despre programe mai vechi de reducere a deficitelor sugerează că ele funcţionează cel mai bine atunci când predomină reducerile. Raportul britanic de patru la unu (între veniturile după taxe ale celor mai bogate 20% familii şi celor mai sărace 20% – n.r.) este aproape corect. Dar, aşa cum rezultă şi din acest raport, experienţa ne spune că din combinaţie trebuie să facă parte şi majorarea taxelor. În Statele Unite ale Americii, sumele strânse din impozite se află, după ani de reduceri de taxe, la un nivel coborât. Ca şi în alte ţări, creşterile de impozite trebuie să preia o parte din povară.
În al doilea rând, există o motivaţie politică pentru obţinerea acestor venituri de la cei bogaţi. Reducerile de cheltuieli îi afectează în mod disproporţionat pe cei mai puţin ajunşi – or, chiar şi înaintea crizei, veniturile medii stagnau. În acelaşi timp, globalizarea i‑a răsplătit mai generos ca altădată pe învingători. Sprijinul alegătorilor pentru austeritatea din prezent depinde, într‑o măsură disproporţionată, de orice nouă contribuţie obţinută de la cei bogaţi.
Dar cum? Până acum, majoritatea guvernelor s‑au concentrat pe creşterea impozitelor graduale, o măsură la care majoritatea oamenilor bogaţi au un răspuns rapid. Capitaliştii schimbă forma prin care îşi obţin veniturile, de pildă în câştiguri de capital, se mută în alte regiuni, muncesc mai puţin sau îşi asumă mai puţine riscuri antreprenoriale. Chiar dacă impactul acestor efecte e greu de cuantificat, dimensiunea lor la cel mai înalt nivel pare să conteze, aşa că impozitul britanic de 50% este mai periculos decât propunerea lui Obama de a creşte impozitele federale pentru cei mai bogaţi americani de la 35 la 39,6%. Cine câştigă un milion de dolari plăteşte impozite mai mari la Londra decât în orice altă capitală financiară – o nebunie totală pentru un loc în care trăiesc atât de mulţi oameni bogaţi şi mobili. Scuza că situaţia era mult mai rea în anii ’70 inspiră prea puţină încredere. Citește articolul pe MONEY EXPRESS
