Miercuri, în doar câteva ore, randamentele cerute de investitori pentru a împrumuta Italia pe 10 ani au ajuns la 7,48%, de la 6,77%. Un salt imens, care a plasat dobânzile peste limita de 7% considerată letală pentru ţările din Zona euro, nivel la care Grecia, Irlanda şi Portugalia au primit asistenţă financiară de la UE şi FMI.
A doua parte a şedinţei de tranzacţionare de miercuri a adus intervenţia hotărâtă a Băncii Centrale Europene, potrivit traderilor din pieţe, ceea ce a mai coborât puţin dobânzile la 7,24%.
Joi, imediat după deschidere, investitorii au dus randamentele la maximele zilei, însă tendinţa s-a inversat apoi puternic şi randamentele au căzut sub pragul de 7%: de la 7,48% la 6,4% la 2 ani, de la 7,83% la 6,98% 5 ani şi de la 7,4% la 6,98% la 10 ani.
Aprecierea rapidă a obligaţiunilor Italiei faţă de ziua de miercuri a oferit o şansă bună de a face profit speculatorilor, însă, după cum reiese din graficele de evoluţie a randamentelor la toate scadenţele importante şi a declaraţiilor traderilor de bonduri, cel mai important rol pare să-l fi jucat BCE.
BCE publică sumele cheltuite prin programul de achiziţie a bondurilor la sfârşitul fiecărei săptămâni,aşa că abia atunci vom afla cât a costat evitarea dezastrului italian. Până pe 4 noiembrie, BCE a cumpărat bonduri PIIGS de 183 miliarde de euro, din care 109 miliarde au fost cheltuiţi pe obligaţiunile Italiei şi Spaniei. Instituţia nu face publice achiziţiile de obligaţiuni pentru fiecare ţară în parte.
Cât poate să cumpere BCE. Va tipări?
BCE a aplicat o politică similară de a ajuta ţările cu probleme şi anul trecut. A cumpărat însă în canitităţi limitate şi când lucrurile au devenit fierbinţi Grecia, Irlanda şi Portugalia au primit bailout. Pentru Italia nu există un mecanism suficient de mare care să o salveze.
Sub actuala politică, BCE poate cumpăra obligaţiuni atât timp cât le şi poate steriliza. Când intervine în piaţa secundară, BCE îşi alimentează conturile cu euro electronici nou creaţi şi cumpără obligaţiuni, care sunt apoi trecute la categoria active în bilanţurile băncii. Pentru că masa monetară creşte în urma acestei tranzacţii, şi pentru a evita aprinderea inflaţiei, banca absoarbe lichiditatea eliberată în piaţă prin operaţiuni de sterilizare, adică prin licitaţii în care încearcă să atragă banii băncilor comerciale. Până acum a reuşit, însă cu cât cumpără mai multe bonduri cu atât devine mai dificil.
Analiştii băncilor mari se aşteaptă ca în cele din urmă nemţii care au mai rămas la BCE să capituleze şi să se dea undă verde la tiparniţele de bani. Potrivit SocGen, câteva mii de miliarde de euro îndreptaţi spre achiziţia de bonduri ar cumpăra ceva timp pentru ţările să-şi ajusteze economia şi finanţele.
Germanii nu vor (încă) să audă de asta pentru că povestea aduce prea mult cu cea a Republicii de la Weimar – partea în care se instalează hiperinflaţia.
Şeful Bundensbank şi membru în Consiliul guvernatorilor BCE, Jens Weidmann, a încercat să alunge din gândul liderilor europeni că este datoria băncii să intervină. A spus că monetizarea datoriei este o soluţie greşită, că BCE nu se poate substitui guvernelor şi că, de fapt, toate aceste soluţii facile care au fost vechiculate până acum pentru rezolvarea crizei încalcă regulamentele europene.
Cei de la Morgan Stanley spun şi ei că BCE este singura instituţie care poate salva euro, chiar dacă asta se face cu preţul inflaţiei. De altfel, MS aduce aminte că până acum şi BCE a practicat expansiunea monetară prin achiziţia de bonduri de toate tipurile şi prin operaţiunile repo: un total de 970 miliarde euro.
Pieţele arată că nu mai au încredere în ţările europene, şi întrebarea care se pune acum este dacă BCE va abandona politica monetară germană.
