Prezentăm comentariul lui Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu:
Lucian Croitoru: Vom reuşi să facem din capitalism noua normalitate?
Cei mai mulţi cred că actuala criză economică şi mai ales profunzimea ei este produsul capitalismului bazat pe pieţe libere. Faptul că aceasta se întâmplă la foarte scurt timp de la căderea socialismului pare să fie o dovadă pentru mulţi români. Doar puţini mai cred şi chiar şi mai puţini înţeleg că, dimpotrivă, criza mondială a apărut de la lipsa capitalismului chiar în ţările care l-au consacrat.
În lume, în general, soluţia la problemele economice şi sociale este refacerea capitalismului. În România provocarea profundă este chiar instaurarea capitalismului şi transformarea lui în noua normalitate.
Criza mondială şi capitalismul
Capitalismul înseamnă o succesiune de alegeri libere responsabile pe care le fac entităţile private (oameni sau firme) dat fiind un set de reguli bune. Alegerile libere responsabile şi regulile bune conlucrează pentru a face din capitalism cel mai productiv mod de organizare economică cunoscut.
Germania capitalistă a întrecut Germania socialistă, Coreea de Sud a întrecut Coreea de Nord, iar Finlanda a întrecut Estonia pe vremea când aceasta din urmă era parte a Uniunii Sovietice.
Ni se poate spune că alegerile libere private au fost întotdeauna responsabile şi că nu au contribuit la criza actuală. Dar, cu certitudine, când a izbucnit criza financiară regulile nu mai erau demult bune.
Criza a întrerupt un proces treptat de deraiere a regulilor de la cerinţa de a fi clare, coerente între ele şi corecte (adică fără a favoriza interese speciale). Când aceste reguli deraiază substanţial de la aceste cerinţe, nu mai putem vorbi de capitalism.
Pieţele au devenit tot mai globale în timp ce reglementarea a rămas fragmentată naţional, regional, pe produse şi pe instituţii. Chiar şi în cele mai avansate economii, inovaţiile pieţelor finaciare globalizate nu au fost urmate de reguli bune, astfel că structura stimulentelor s-a distorsionat. Apariţia sistemului bancar umbră (shadow banking), aproape nereglementat, este cel mai clar şi cunoscut exemplu.
Treptat, economia a avut tendinţa să fie capturată de cei care au înţeles cum pot exploata reglementarea neadecvată şi distorsiunile din structura stimulentelor. Tot mai multe decizii private şi-au pierdut caracterul responsabil. De exemplu, salvările unor entităţi private de către guverne au încălcat principiul răspunderii pentru deciziile luate şi au alterat concurenţa.
Astfel, unii au putut rămâne pe piaţă doar prin împiedicarea altora de a veni cu produse mai bune, ceea ce reprezintă o pierdere pentru sociatate. Mai mult, garanţia implicită a statului a făcut posibil ca unii să-şi asume riscuri care le-au adus lor profituri şi contribuabililor pierderi. Aceaste practici explică magnitudinea incredibilă a boom-ului din perioada 2004-2007 şi a prăbuşirii care a urmat. Acest rezultat nu a fost produs de capitalism, ci de clicile care au capturat parţial economia.
„Capitalismul” de Dâmboviţa
În România, clicile (acea simbioză apărută după revoluţie între creatorii de reguli şi noile elite de afaceri) au capturat economia încă din decembrie 1989. Criza actuală din România este în primul rând expresia eşecului guvernelor de a instaura capitalismul. Economia de piaţă se bazează pe principiul că oamenii sunt liberi să exploateze oportunităţi şi să evalueze riscuri în limite stabilite prin legi. Cei care reuşesc sunt liberi să ia profiturile, iar cei care fac pierderi trebuie să plătească.
În România suntem departe de principiile la care m-am referit. În primul rând, întârzierea cu care au fost adoptate anumite reguli bune fac să lipsească antreprenorul adevărat. Sunt prea mulţi antreprenori „de carton”. Cu unele excepţii, antreprenorul român a rămas cu trăsăturile pe care le-a identificat Gusti cu multe decenii în urmă: el se uită spre bugetul public aşteptând să pice ceva.
Antreprenorul conectat la fondurile bugetare nu vede în orice o oportunitate, aşa cum se întâmplă în capitalismul bazat pe pieţe libere, ci vede oportunităţi în orice proiect bugetar. Unii dintre aceşti antreprenori sunt clienţi politici.
Ei nu se îmbogăţesc din riscurile pe care şi le asumă pe banii proprii, cum ar fi normal, ci din „alocările”care îi favorizează în raport cu alţii. Proverbul „spune-mi cu cine umbli ca să-ţi spun cine eşti” funcţionează şi în varianta „spune-mi cine este la putere ca să îţi spun cine câştigă licitaţiile pentru proiectele finanţate din bani publici”.
În al doilea rând, aceşti antreprenori „de carton” nici nu evaluează şi nici nu-şi asumă vreun risc de contrapartidă. Ei sunt la adăpost. Chiar dacă plăteşte cu întârziere, bugetul până la urmă plăteşte.
Plăteşte însă un preţ suficient cât să acopere şi perioada de întârziere. Această dobândă implicită este inflaţionistă. Dar plătitorul de impozite este captiv, nu are ce să facă. Antreprenorii conectaţi la bugetul public reflectă mai degrabă un defect al aparatului de stat decât caracterul malefic al afacerilor lor.
În al treilea rând, ceilalţi antreprenori care îşi asumă riscuri nu sunt în mod necesar liberi să ia profiturile. Profiturile estimate pentru investiţiile de astăzi ar putea pur şi simplu să nu se materializeze din cauza schimbărilor prea dese ale sistemului de impozitare.
În sfârşit, în economia României nu toţi cei care fac pierderi suportă consecinţe. În relaţia cu statul continuă să opereze restricţiile bugetare slabe. Multe entităţi de stat, sau chiar private dacă sunt too big to fail, sunt salvate de stat ex post. Firmele au arierate către bugetul public de aproape 3,3 procente din PIB, cea mai mare parte venind de la companiile de stat. Dar, parţial, aceste arierate se şterg din când în când, sub diferite pretexte.
Discursul anti-capitalist astăzi
Când asculţi discursurile anti-capitaliste din România sau de oriunde îţi dai seama că virulenţa apare mai ales în legătură cu favorurile pe care politicienii la putere le acordă unor afaceri private sau proprietarilor lor în schimbul voturilor. Furia populară este implicit generată de clicile economice, dar se îndreaptă explicit împotriva capitalismului. Virulenţa anti-capitalistă apare mai ales la cei care confundă capitalismul cu corupţia.
Unii oameni, care nu fac această confuzie, critică modul în care capitalismul produce bogăţia, în special fluctuaţiile economice şi inegalitatea veniturilor. Ei cred că organizarea economiei pe baza planificarii centralizate ar putea reduce fluctuaţiile economice şi disparităţile în venituri.
Aceasta este doar o altă mare iluzie, deoarece socialismul nu poate decât să înlocuiască fluctuaţiile cu penuria. Neexistând compromis între productivitatea muncii, pe de o parte, şi amplitudinea fluctuaţiilor şi disparitatea veniturilor pe de altă parte, cererile din discursurile anti-capitaliste sunt mai bine servite de capitalismul adevărat decât de o revoluţie.
Capitalismul are nevoie atât de libera întreprindere, cât şi de stat. Libera întreprindere oferă bunurile private, iar statul oferă bunurile publice. Pentru a minimiza fluctuaţiile şi inegalitatea veniturilor, capitalismul are nevoie de reguli şi de politici macroeconomice bune. Acestea sunt bunuri publice şi, de aceea, sunt responsabilitatea statului. Statul are rolul să sta
bilească reguli adecvate privind modul în care entităţile private administrează afacerile şi suportă consecinţele acţiunilor lor.
La rândul lor, capitaliştii sunt implicaţi în procesul de elaborare a regulilor în mod direct, ca simpli votanţi sau parlamentari, şi indirect prin lobby. Pe de o parte, ei au interesul să combată regulile care tind să altereze libertatea pieţelor şi, astfel, succesul capitalismului. De aceea, între stat şi pieţele financiare este o luptă pentru deţinerea rolului central în administrarea economiei.
Pe de altă parte, este în interesul capitaliştilor inteligenţi să sprijine acele reguli care asigură că valorile morale guvernează alegerile libere private (interesul personal), adevărata sursă a succesului capitalismului.
Crizele majore: eşecul statului de a produce bunuri publice
Istoria civilizaţiei este deopotrivă o istorie a bunurilor private şi a bunurilor publice. Pe măsură ce capacitatea noastră de a furniza bunuri private a crescut, bunurile publice de care avem nevoie au devenit mai complexe. Între acestea din urmă, stabilitatea economică a devenit un bun public care trebuie furnizat la nivel global.
Statele trebuie să coopereze pentru a-l putea livra. În timpul Marii Depresiuni, în criza petrolului şi a Marii Inflaţii în anii 70, şi din nou acum, acest bun a lipsit, reflectând eşecul de coordonare a statelor în procesul de stabilire de regulilor compatibile cu alegerile private libere şi responsabile.
Când pieţele eşueză în câteva cazuri descrise în manuale, statul intervine pentru a le suplini. Invers, când statul eşuează să producă bunuri publice intervine o criză (citeşte piaţa) care arată ce corecţii trebuie făcute. În lumina crizei actuale se vor aduce numeroase „îmbunătăţiri” capitalismului, aşa cum s-a întâmplat după fiecare criză. Dar probabil că în retrospectivă, vom constata, ca şi cu alte ocazii, cel puţin două lucruri.
Primul, că cele mai multe se vor dovedi a nu fi fost inteligente. Probabil că în afară de reglementarea nivelului de capital şi al nivelului datoriilor publice în PIB, celelalte „îmbunătăţiri” vor produce mai multe costuri decât beneficii.
Al doilea, că cele mai multe nu vor fi adoptate de toate ţările, adică se va manifeste un nou eşec de coordonare, care va distorsiona alocarea resurselor la nivel global. Dacă multe dintre „îmbunătăţiri” vor produce costuri nete, atunci un eşec de coordonare nici nu va fi un lucru prea rău.
Până acum, istoria crizelor majore nu pare a fi o istorie a pierderii valorilor morale în procesul globalizării pieţelor, ci o istorie a eşecului statelor de a furniza bunurile publice complexe la nivel global. Nu numai că statele nu au reuşit să reglementeze adecvat, dar au închis ochii la unele practici nesănătoase sau chiar ilegale şi s-au complăcut în propriile excese. Aceasta explică de ce, la nivel mondial, dezbaterea publică se focalizează din ce în ce mai mult pe eşecul pieţelor versus eşecul statului de a furniza bunuri publice.
Şi în România dezbaterile vor urma acelaşi trend, din care publicul românesc va înţelege tot mai mult că sărăcia reflectă lipsa pieţelor adecvat reglementate.
Va deveni evident că politicienii români au fost lipsiţi de viziune când au permis regulilor să rămână neclare, incoerente şi favorizante ale unor interese speciale.
În România, sistemul economic construit începând din 1990 încoace a fost în mod eronat denumit capitalism. Aceasta este cea mai mare iluzie colectivă pe care au trăit-o românii. Punerea capitalismului la locul său rămâne cea mai mare provocare a României, aşa cum a devenit pentru întreaga lume. Dar ar reuşi un guvern care şi-ar asuma în mod deschis acest obiectiv să învingă clicile economice din România?
