În 1990, economia suedeză mergea ca pe roate: excedentul bugetar reprezenta 4% din PNB. Şi apoi situaţia s-a schimbat în mod neaşteptat. În decurs de trei ani, finanţele publice s-au prăbuşit. În 1993, deficitul era de 13%. Nicio ţară din cele lovite acum de criză în zona euro nu are o asemenea gaură în visteria ei.
A înţelege criza suedeză ne poate ajuta să analizăm criza prin care trece astăzi Europa. La vremea respectivă, mulţi specialişti ajunseseră la concluzia că statul bunăstării a condus ţara în zid. Ei greşeau. Desigur, unele structuri publice trebuiau renovate şi deschise concurenţei, scrie Presseurop.
Faptul este că Suedia, ca şi ţările din zona euro astăzi la ananghie, trecea printr-o gravă criză financiară. De la mijlocul anilor 1980, împrumuturile bancare fuseseră împărţite fără dare de seamă şi se formase un balon pe piaţa imobiliară. După câţiva ani, balonul a explodat şi băncile au intrat în bucluc.
Înainte de criză, economistul Hans Tson Söderström se număra printre cei care arătau cu degetul la defectele statului bunăstării şi considera că economia trebuia supusă la reguli stricte, precum controlul inflaţiei, echilibrul bugetar şi fixarea cursului de schimb. Dar turbulenţele anilor 1990 l-au condus să-şi schimbe discursul. Hans Tson Söderström a plecat în Finlanda, care se afla atunci într-o situaţie financiară similară cu cea a Suediei, şi a condus un studiu pentru banca centrală a Finlandei.
Schimbarea direcţiei de atac
Cu cât Hans Tson Söderström studia mai mult situaţia în Suedia şi Finlanda, cu atât realiza mai mult că analiza tradiţională nu mai era pertinentă. Datorită printre altele unei relecturi ale lucrării de referinţă de Irving Fisher, „Teoria marilor depresiuni prin datorii şi deflaţie” [1933, nu a fost tradusă în limba română], economistul a înţeles că situaţia dezastruoasă era rezultatul crahului imobiliar şi al crizei bancare care a urmat. Iniţial nu statul era îndatorat, ci familiile şi întreprinderile. Când balonul s-a spart, aceştia au fost obligaţi să-şi facă ordine în conturi. Ei au făcut economii puternice mai mulţi ani la rând, provocând o scădere drastică a investiţiilor şi a consumului. Cererea s-a prăbuşit. Exact acest tip de acoperire dureroasă a datoriilor se va întâmpla şi în mai multe ţări din zona euro.
Hans Tson Söderström a înţeles că deficitul bugetar suedez nu era rezultatul iresponsabilităţii liderilor politici, ci rezultatul măsurilor de austeritate la care fusese supus sectorul privat. De fapt, datoria nu crescuse, ci pur şi simplu trecuse de la sectorul privat la sectorul public – fusese într-un fel colectivizată.
Deci creşterea exponenţială a datoriei publice nu era cauza depresiunii, ci unul dintre simptome. Şi dacă ţara nu s-ar fi acomodat cu un deficit enorm în timpul unei perioade de tranziţie, criza ar fi fost chiar şi mai gravă: producţia ar fi scăzut brutal şi şomajul ar fi crescut tot atât de brutal.
Deficitul, o armă cu două tăişuri
De altfel, aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat în Finlanda, ai cărei lideri erau mai grăbiţi decât omologii lor suedezi să se întoarcă la un echilibru bugetar şi ale căror acţiuni erau constant lăudate de FMI. Rezultatul: ţara s-a scufundat în depresiune. Suedia, în schimb, a aşteptat până la mijlocul anilor 1990 pentru a asana finanţele publice. Problema datoriei sectorului privat era atunci rezolvată şi economia începuse să se redreseze – în mare măsură datorită unei devalorizări puternice a coroanei, care a profitat industriilor exportatoare.
Conturile publice ale unor ţări precum Spania şi Irlanda erau sănătoase înainte de criză! Aceste ţări, precum Suedia în anii 1990, ar trebui de fapt să-şi lase deficitul ca atare pentru o perioadă de tranziţie, în loc de a impune măsuri de austeritate delirante al căror efect este doar de a-şi accelera declinul. Situaţia lor este şi mai complicată încât nu au posibilitatea de a-şi devaloriza moneda şi pe deasupra le este greu să se împrumute pe pieţele internaţionale. Numai o soluţie europeană sau internaţională le-ar putea permite să obţină bani în plus şi să restabilească stabilitatea sistemului bancar (garanţii de depozit, recapitalizare). Dar primul lucru de făcut este diagnosticarea corectă a bolii.
