Printr-o ciudată coincidenţă, tocmai la centenarul Caragiale, scena politică românească aduce mai mult ca oricînd cu întîmplările din „O scrisoare pierdută”. Această inalterabilă amprentă „caragialescă” o identifică pînă şi un observator străin, familiarizat cu scrierile dramaturgului exilat la Berlin, în ultima parte a vieţii. Dovada o dă textul publicat recent în „Dagens Nyether”, preluat în traducere germană de SÜDDEUTSCHE ZEITUNG, semnat de Richard Swartz. Scriitorul şi publicistul suedez, bun cunoscător al României, întrevede clar în actuala politică de la Bucureşti, un teatru al absurdului. S-ar mai putea adăuga că turnura evenimentelor petrecute în ultimele săptămîni, după instalarea la putere a USL, ţine realmente de „logica” literaturii absurdului, care deloc întîmplător, şi-a aflat formele de expresie în textele unor „avangardişti” originari din România.
Numai că realitatea imediată din ţară, la ora actuală este mult prea gravă pentru a mai permite jocuri de idei, comparaţii plastice, divagaţii savante, glose inteligente, scriu cei de la Deutsche Welle.
Involuţiile sunt brutale şi teama că ele vor strivi mult din ceea ce s-a realizat bun şi frumos, este justificată. Bunăoară, chiar de vestea virajului impus misiunii ICR, de a cultiva identitatea românilor de peste hotare în loc de a promovarea prioritar, pe mai departe, valorile culturii române prin amplasarea lor într-un spaţiu de comunicare global, universalist.
Politizarea ICR prin trecerea activităţii sale în subordinea Senatului este o altă măsură regretabilă şi retrogradă. Dar, ca şi cum aceste intervenţii în bunul mers al ICR, efectuate în regim de „urgenţă” (din nu se ştie ce motiv) nu ar fi fost, prin ele însele, de natură să stîrnească nedumeriri şi îngrijorări pînă şi „străinătăţii”, le-a fost asociată şi o diminuare de buget. Ceea ce ar putea periclita realizarea unor proiecte deja stabilite, unele dintre ele într-un stadiu destul de avansat de elaborare.
De pildă, la Berlin, Festivalul de Teatru şi performing arts de la Teatrul Hebbel am Ufer, fiind acesta al treilea eveniment din ciclul toamnei româneşti la Berlin 2012 (Rumänischer Herbst in Berlin 2012).De notat că Hebbel am Ufer (HAU) este unul din cele mai reprezentative teatre din Berlin, „specializat” în spectacole experimentale şi inovative, colaborează cu artişti şi grupuri de renume internaţional, printre care Rimini Protokoll, Robert Wilson, the Wooster Group, cu starul american Wiliam Dafoe, Laurie Anderson, Steve Reich, Robert Lepage, Jan Fabre, spre a nu cita decît o parte din ilustra listă. De astă dată, festivalul îşi propune să prezinte publicului berlinez varietatea formelor de expresie artistică din România, la care recurg artişti precum Gianina Cărbunariu,Nicoleta Esinencu,Sergiu Matiş, Vlaicu Golcea,;Manuel Pelmuş, Alexandra Pirici…Festivalul românesc urmează să fie găzduit de toate cele trei săli ale complexului HAU.
Rolul „strategic” al unui bilanţ
Bilanţurile sunt îndeobşte plicticoase, dar indispensabile atunci cînd se cer evaluate investiţiile şi profiturile unei acţiuni( în terminologia devenită uzuală din păcate şi în managementul cultural). Un bilanţ poate avea însă şi o funcţie strategică – atunci cînd din varii motive, spirite obtuze, neinformate sau rău voitoare impută unei instituţii, unui for sau unei persoane, nerealizarea unor obiective sau contestă ponderea lor calitativă…
De aceea, deşi o retrospectivă a activităţii ICR „Titu Maiorescu” din Berlin depăşeşte cu mult spaţiul editorial rezervat acestei însemnări, ea trebuie măcar schiţată. Totul începe cu temelia ICR, pusă la Berlin de Andrei Pleşu , oferind, dintru început, nu numai în plan simbolic, un foarte larg arc de deschidere. Sediul ICR, în elegantul cartier berlinez Grunewald, a devenit una din cele mai bune adrese culturale, nu întîmplător şi datorită vecinătăţii celebrului Wissenschafts College, un centru de înalte studii, frecventat de intelectuali de vază din întreaga lume.
Acest „spiritus loci” a marcat constant şi crescător programele realizate în timp de diversele conduceri ale ICR Berlin. Mai mult decît atît,a fost stabilit un parteneriat cu Institute Culturale de veche şi solidă tradiţie: British Council, Institut Francais, Instituto Italiano, Institutul Ungar de Cultură, Institutul Polonez de Cultură…
Cea mai mare expoziţie de artă contemporană românească, atît ca număr de artişti-40 cît şi ca număr de vizitatori-12.000, a avut loc la Berlin în 2010 sub egida ICR, iar catalogul expoziţiei a apărut la editura Hatje Cantz, specializată în documentarea marilor manifestări de arte plastice.
Un proiect comun de artă contemporană, realizat împreună cu Institutul Goethe, cu Institutul Polonez, Hauptstadtkulturfonds, Kunstraum Kreuzberg, tot în mai 2010, a ilustrat cum nu se poate mai convingător ancorarea formelor contemporane româneşti de expresie plastică în peisajul european.
Nici specificul „naţional” al culturii româneşti nu a fost neglijat. Din nou la cote superlative, în septembrie 2010, a avut loc cea mai mare expoziţie de icoane pe sticlă, prin prezentarea unor exponate româneşti din secolul al XIX-lea. Evenimentul a fost realizat în parteneriat cu Kunstforum der Berliner Volksbank.
Festivalurile Internaţionale de Literatură, Lungile nopţi de poezie sau de proză, participările scriitorilor români la toate aceste evenimente, inclusiv la Tîrgurile Internaţionale de Carte, poartă vizibil amprenta ICR. Iar numele unora dintre participanţii români au devenit familiare publicului larg din Berlin şi din Germania, prin aceste proiecte foarte reuşite, în parteneriat Astfel, Nora Iuga este demult şi o „berlineză”,nu mai puţin Mircea Cărtărescu, care trece şi drpet cel mai mare scriitor român contemporan. Filip Florian, T.O.Bobe; Radu Aldulescu au rezervat iubitorilor germani de literatură şansa unor revelaţii.
In parteneriat cu Freie Universität Berlin, ICR a organizat şi găzduit seminarii, de pildă cel consacrat lui E.M.Cioran, în 2011, precum şi cicluri de conferinţe de format „academic”, avîndu-i printre invitaţii din ţară pe Lucian Boia, L.Papadima. Andrei Pleşu, Toma Pavel…
Muzica clasică, cu prestaţii româneşti la Filarmonica din Berlin, Sherban Lupu şi ţăranii virtuoşi din Maramureş, Corul Madrigal la Admiralpalast, Celibidache la München, zilele „Enescu” la Berlin, dau un contur şi mai clar paletei prestaţiilor culturale româneşti de înalt nivel,sub egida sau cu colaborarea ICR, paletă din care nu lipseşte, fireşte, nici muzica contemporană, concertele Sandrei Waigel, sau deja renumita şcoală românească de film. Se cuvin amintite în acest din urmă caz măcar Festivalul de film Rekonstruktion-Filmland Rumänien, precum şi festivalurile de film de la Berlin, München, Wiesbaden, Dresda, Cottbus.
Ce se va întîmpla cu toate aceste filiaţii şi canale de comunicare, cu potenţialul creator al artiştilor români, cu energia angajării lor în dialogul stabilit cu confraţii de breaslă din alte ţări, dacă menirea „dintîi” a ICR, de la Berlin şi de aiurea, va deveni, aşa cum ministrul culturii din noul guvern îşi doreşte, aceea de a se ocupa de şi de a cultiva identitatea românilor plecaţi în largul lumii?
Precum se ştie din vremuri pe care le credeam demult apuse, dar care iată, sunt pe cale să renască, instituţionalizarea ostoirii dorului de patrie şi întărirea conştiinţei naţionale a românului ajuns printre „străini”, a îmbrăcat în trecut şi riscă să scoată iarăşi de la naftalină, haina ponosită, învechită, demodată şi lipsită de eleganţă a neaoşismului, cu totul străin de frumuseţea şi valoarea autenticului folclor… Cu aşa un strai refăcut şi ponosit, orice cultură trece neobservată prin lume.
