O economie este vie dacă face comerț. Dacă are cereri atât pe piața internă, cât și pe cea externă. Apar însă și situații speciale, în care nu mai poți să lucrezi ca la carte, și cauți soluții „de criză“. Fie lași pe planul doi piața internă și te dedici cu toată forța exportului, cum a procedat Germania, fie apelezi la ajutorul deficitului comercial, după modelul Poloniei. Să exemplificăm.
Politică de dumping. Statisticile arată că Germania a acumulat cel mai mare excedent comercial din Uniunea Europeană în primele patru luni ale anului, de aproape 60 mld. euro. De peste trei ori mai mult decât excedentul Olandei sau al Irlandei, aflate imediat în spatele ei, cu doar 16,2 mld. euro, respectiv 13,4 mld. euro. De altfel, Germania acumulează excendente față de aproape toți vecinii săi europeni. La prima vedere, succesul german pare să se datoreze efortului disciplinat al cetățenilor, care au înțeles că în vremuri de criză trebuie să se bazeze pe producție și export, chiar dacă o fac în condiții de muncă mai puțin prietenoase. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Succesul de mare exportator al Germaniei se datorează unei strategii agresive de export a statului, gândită matematic și presărată, pe alocuri, cu politici nu tocmai loiale – obținerea cât mai rapidă a unor cifre de afaceri mari și a profiturilor. E singura lor strategie, responsabilă însă și pentru imensele dezechilibre comerciale ale celorlalte state. „Excedentul industriei germane se datorează taxelor sale și salariilor de dumping, care i‑au permis Germaniei să fie în avantajul partenerilor săi, în special al celor din estul și sud‑estul Europei“, a declarat laureatul Premiului Nobel pentru Economie Joseph Stiglitz într‑un interviu acordat analiștilor de la euchronicle.eu.
Cum s‑a ajuns aici? În primul rând, s‑au axat pe industriile care produc doar pentru profit, și nu pentru o cerere reală pe piață. Au scăzut dramatic costurile salariale, și asta încă din 2003. Datele Oficiului Federal de Statistică arată că, în 2007, pentru un salariu brut de 100 de euro, angajatorul plătea în plus doar 32 de euro. Costurile extrem de mici cu forța de muncă plasau Germania pe locul 14 în UE, mult în spatele României, care ocupa locul doi în acel moment (în vreme ce costurile angajatorilor germani crescuseră cu doar 0,7%, ale românilor depășiseră 23%). Nici salariile nu arată prea bine; tot statisticile arată că salariul nominal a crescut cel mai puțin în Germania, comparativ cu orice alt stat din UE – în ultimii zece ani, creșterile anuale au fost de doar un punct procentual, nemții ocupând locul 26 în topul creșterilor salariale în statele membre UE. Spre comparație, între 2000 și 2006, salariile reale ale germanilor au crescut cu 6,2%, în vreme ce, în Irlanda, Suedia, Marea Britanie și Danemarca, creșterile au fost de 10%. Prin urmare, cererea pe piața internă a scăzut mult (din cauza puterii mici de cumpărare), iar singura opțiune a germanilor a rămas exportul.
Export să fie, dar la o scară cât mai mare. După ce au devenit competitivi, au luat piețele externe cu asalt. Pentru ei nu a contat niciodată dacă importatorii care doreau să cumpere cât mai mult își și permiteau – de asta există linii de credit. Nu i‑a interesat nici dacă sau în cât timp își pot acoperi liniile de credit acele state importatoare. Important era să obțină cât mai repede profit. Așa și‑au dublat în ultimii cinci ani exportul de arme către Grecia, principalul lor importator pe acest segment, aflat acum în faliment. Exportul a devenit înfloritor și pentru că germanii au o atitudine prietenoasă cu companiile private exportatoare – cota impozitului pe profit acoperit de acestea ajunge la 0,3% din PIB. Nivelul nu reprezintă nici măcar jumate din media europeană EU15 (de 0,8% din PIB), ci, mai mult, este chiar sub cea a statelor est‑europene (0,4% din PIB), deși e un lucru știut faptul că în vestul Germaniei există companii mult mai bogate decât în majoritatea acestor țări. Cu doisprezece ani în urmă, însă, cancelarul social‑democrat Gerhard Schroeder a redus impozitul pe profit de la 40 la 25% pentru investitori sau l‑a eliminat definitiv în unele cazuri. Măsura a fost pur și simplu o mană cerească pentru fondurile de private equity sau pentru cele speculative, care au câștigat mii de miliarde de euro lucrând după metoda „cumpără‑l, distruge‑l, fă‑l bucățele și vinde‑l“. Cu o asemenea strategie, sectorul exporturilor asigură acum aproape 45% din economia Germaniei.
Economie sănătoasă. Dacă previziunile celor de la HSBC se vor adeveri, iar exporturile poloneze vor crește cu 5,6% pe an în următorii cincisprezece ani, atunci Polonia ar putea deveni țara cu cea mai mare creștere a exporturilor din lume. Anul trecut, cifra exporturilor a fost de 137,8 mld. euro, cu 10,2% mai mult decât în 2010. Dar Polonia nu a ajuns peste noapte la aceste cifre. Ele sunt rezultatul unei politici economice vechi de 20 de ani, firmele poloneze devenind extrem de competitive în ce privește prețul și calitatea mărfurilor. În 2009, Polonia a fost singura țară din UE care a avut o economie în creștere (1,7%), lucru care a ajutat‑o să se detașeze de celelalte state din Europa de Est. Cui datorează asta? În nici un caz exportului, spun economiștii, pentru că economia poloneză nu este orientată spre export, ci se bazează pe cererea internă, care duce implicit la creștere economică. Exporturile nete rareori au avut un impact pozitiv semnificativ asupra PIB‑ului țării. Prin urmare, pentru a‑și satisface cererea internă, Polonia are nevoie de importuri – care duc la deficit comercial. Numai că polonezii sunt un caz special, iar deficitul nu înseamnă neapărat un lucru negativ pentru ei. „Important e să știm cum finanțăm acest deficit“, declară pentru „Warsaw Business Journal“ Piotr Bujak, economist la Bank Zachodni. Aproape tot deficitul său comercial este finanțat pe termen lung de infuziile de capital, în special ale fondurilor de investiții străine directe, dar și ale celor structurale europene. „Această situație în sine creează cererea internă de mașini, bunuri și servicii din străinătate“, explică Bujak.
Interesant este că, deși deficitul comercial aproape că nu lipsește, efortul exporturilor nete la creșterea PIB a fost pozitiv în fiecare trimestru din 2009 – datorită cererii interne scăzute din acea perioadă, dar și a valorii zlotului; asta înseamnă că exporturile au mers mai bine decât de obicei, în raport cu cererea internă. În 2010, exporturile denominate s‑au mărit cu 10,8% față de 2009, în timp ce importurile au crescut cu 12,9%. Germania este cel mai puternic partener comercial al Poloniei, reprezentând 26% din totalul exporturilor poloneze din 2010 (2,1 miliarde de euro) și 21,7% din importuri. Pe de altă parte, creșterea lentă a economiei din 2009 a dat timp producătorilor polonezi să câștige cote de piață importante în piețele de export, precum și mult râvnitele venituri noi. Prețurile lor competitive, combinate cu nivelul ridicat de calitate, i‑au întărit prezența pe piețele externe.
Branduri poloneze la export
Produsele poloneze nu sunt la fel de recunoscute precum vinurile franțuzești, hainele italienești sau marile branduri americane. Dar au și polonezii mândria lor: farmaceuticele Polpharma, armele Bumar sau piesele auto Solaris. Mai au și altele:
Carnea este cel mai popular produs agroalimentar exportat. Antipatia polonezilor față de organismele modificate genetic le‑a creat imaginea de producători „naturali“. Porcul și vita se vând cel mai bine la export, iar carnea de gâscă domină piața germană.
Brânza și crema de brânză sunt printre produsele de top exportate; în 2008 s‑au vândut 153.000 de tone, în special în Germania și Republica Cehă. Aproape 80% din lactatele exportate ajung în UE. După ce a ridicat interdicția privind importul acestor produse în 2008, Rusia a devenit și ea una din piețele importante.
Alcoolul polonez a ajuns anul trecut pe piețele indiană („Sobieski“) și chineză („Zubrowka“). În 2010, exportul de băuturi spirtoase a ajuns la 52 mil. litri, față de 42 mil. în 2009, cei mai mari importatori fiind Franța și Statele Unite.
