Avocatul Poporului nu mai e ce-a fost şi ce ar trebui să fie, un independent. Esenţa unui ombudsman este să apere drepturile cetăţenilor. N-o poate face decât dacă nu e controlat câtuşi de puţin de către guvernanţi, astfel încât să se poată adresa Curţii Constituţionale ori de câte ori cei cu pâinea şi cuţitul abuzează de puterea lor.
Arhiva Naţională şi-a pierdut şeful, elogiat de toţi specialiştii interni şi externi drept un istoric deosebit de capabil. Monitorul oficial n-a scăpat nici el de atenţia nefastă a puternicilor zilei, scriu cei de la Deutsche Welle.
La rândul ei, TVR, din instituţie publică, a devenit domeniul de joacă particular al puterii, un soi de Antena 4, după cum zic gurile rele, devreme ce, în mod cu totul ilegal, din componenţa Consiliului său de Administraţie a dispărut orice urmă de membru al opoziţiei.
Toate acestea s-au întâmplat în doar câteva luni, după accesul la putere al USL. Cum se explică oare decapitarea, dezmembrarea ori sabotarea multor instituţii publice româneşti importante, care funcţionau bine, sau chiar excelent?
Unii observatori au incriminat practica politizării excesive care a adus, într-adevăr, mari deservicii României postceauşiste. Alţii au manifestat multă înţelegere, de pildă, pentru plasarea ICR din subordinea simbolică a preşedinţiei în cea, net mai implicată, a Senatului.
Se găsesc destui să aprobe şi draconica reducere a bugetului ICR şi modificarea atât de radicală a bazei de lucru a acestei instituţii culturale ireproşabil administrate în ultimii ani, încât conducerea ei s-a văzut silită să demisioneze.
Deşi sunt, în genere, de partea actualei puteri şi adversari ai preşedintelui ales şi suspendat în două rânduri, nu toţi adepţii tăierii aripilor ICR sunt, în mod necesar, nişte ticăloşi. Unii chiar cred că la varii instituţii, trebuie făcute economii, ba chiar că e obligatoriu de „tăiat în carne vie”, după cum s-a exprimat noul director general al TVR, Săftoiu, când a desfiinţat TVR Info şi TVR Cultural.
Cunoscând deficitele enorme ale televiziunii publice mulţi s-au grăbit să-i dea dreptate. Şi nu toţi partizanii subţierii masive a bugetului ICR sunt, obligatoriu, nişte mari fraieri, care nu pricep cât rău se face României, ucigându-i-se principalul vector de răspândire a culturii româneşti autentice în lume, de ameliorare a imaginii ţării şi de consolidare a „puterii moi”, cum se traduce termenul politologic, anglo-saxon, de soft-power.
Pare, într-adevăr, că, sub USL, în România nu s-a petrecut nimic altceva decât s-a întâmplat la orice anterioară schimbare la cârmă. Pleacă ai noştri, vin ai noştri.
Cei noi populează apoi administraţiile, consiliile, regiile, comisiile şi comitetele, ocupă cât ai bate din palme toate posturile de conducere, ba chiar şi pe cele subordonate, preluând până la urmă şi cea mai umilă slujbuliţă.
Asemenea schimbări radicale, de sus în jos, s-au petrecut mereu, cu varii rezultate, în România modernă. Regretabila politizare a unor slujbe publice există, de altfel, şi în alte ţări. De pildă chiar şi în statele de drept occidentale, cu democraţii stabile.
Şi totuşi, din perspectiva tentativelor recente de demolare a statului de drept românesc, atacul la instituţii şi decapitarea lor pot trezi suspiciuni întemeiate. Ele ar putea fi consecinţa unor tendinţe net mai sumbre decât cele izvorâte din sistemul clientelar. Simpla şi banala epurare pe criterii politice, menită să plătească vechi datorii e rea în sine. Dar există rele şi mai mari.
Potrivit multor mărturii credibile şi potrivit palpabilelor lor rezultate pozitive, instituţiile distruse în ultimele săptămâni şi luni n-au făcut, în marea lor majoritate, decât treabă, nu şi „politică” în sensul curent atribuit acestei noţiuni. ICR, deşi condus de un intelectual cotat drept prieten al preşedintelui, n-a făcut niciodată şi nicăieri propagandă în favoarea lui Traian Băsescu.
Iar TVR Info a fost un canal de televiziune care a încercat să informeze şi să analizeze la timp şi obiectiv, oferind oamenilor ştirile interne şi externe necesare ca să-şi formeze propriile păreri. Un astfel de post, ori un canal precum TVR Cultural nu se desfiinţează la o televiziune publică nici măcar dacă n-are tocmai o cotă fabuloasă de audienţă.
Dar nu orice tip de societate are nevoie, precum cele deschise, de cetăţeni în sensul plenar al acestui cuvânt. Nu orice sistem are nevoie, ca de aer, de informaţii obiective şi de cultură, în speţă de oameni competenţi, cultivaţi şi capabili să se informeze şi să gândească în mod veritabil cu propriul lor cap.
De cetăţeni au nevoie doar democraţiile. Dictaturilor, regimurilor autoritare şi sistemelor totalitare le trebuie în schimb mase de manevră fanatizate şi funcţionari publici riguros obedienţi. Indiferent dacă sunt de extremă stânga, ultranaţionaliste, sau fundamentalist-religioase, mişcările şi regimurile totalitare iubesc masele, colectivismul, supunerea totală şi urăsc pe cetăţenii luaţi individual, detestând cordial elitele. Competenţa le e duşman comun şi fasciştilor şi comuniştilor.
Spre a da o mână de ajutor propagandei care le susţine, conducerile cu tendinţe autoritare ştiu că trebuie desfiinţate, dacă e posibil, toate sursele şi resursele de informare obiectivă care să-i ajute pe oameni să-şi formeze propriile lor păreri. Fiindcă sunt opiniile care-i ajută pe oameni să reziste maşinăriei propagandei de tipul celei de la Antena 3 şi să opteze în cunoştinţă de cauză în alegeri.
În era internetului, întreprinderile propagandistice nu sunt tocmai lesnicioase. Iată de ce noile departamente de dezinformare au nevoie de un brain-drain din instituţii decapitate, de un personal propagandistic eficient şi de o atmosferă de isterie maximă, care să-i determine pe oameni să obosească repede în urma efortului de a gândi sobru.
