Iată-l din nou în sala fracţiunii CDU/CSU [Uniunea Creştin-Democrată/Uniunea Creştin-Socială din Bavaria] din Bundestag. Unul dintre ultimii mari creştin-democraţi fideli ideii europene, încercuit de o armată de eurosceptici, care l-au aplaudat politicos cu prilejul vizitei la Reichstag. Helmut Kohl se teme pe bună dreptate pentru marele său vis al unificării europene.
Kohl, care niciodată nu ducea lipsă de metafore, vorbea pe atunci despre două feţe ale aceleiaşi medalii: unitatea germană şi cea europeană. A fost, fără îndoială, o formulă nimerită, în care a crezut şi el, probabil. Totuşi ea s-a dovedit falsă. Unificarea Germaniei nu este reversul unităţii europene, ci opusul ei. Reunificarea nu e doar una dintre cauzele profunde ale crizei euro, ci şi una dintre cauzele incapacităţii noastre de a soluţiona criza. Iată în ce constă, de fapt, adevărata tragedie a lui Helmut Kohl: prin marea sa faptă politică (unitatea germană), el a pregătit distrugerea marelui său vis (unitatea europeană), scriu cei de la Presseurop.
Schimbare de cultură politică
Reunificarea pripită a costat aproape două mii de miliarde de euro pentru plăţi de transfer. Este cel mai concludent exemplu de prost management economic din istoria lumii. Un record care e pe punctul să fie depăşit abia acum de dezastrul monedei unice europene. N-ar trebui să ne mirăm că cetăţenii germani, care au suportat deja (şi încă suportă) plăţi de transfer către Germania de Est, nu mai vor o uniune de transfer în Europa.
Sunt ferm convins că fosta Republică Federală ar fi făcut faţă mai bine crizei. Astăzi am fi avut uniunea bancară şi fiscală, iar datoriile Greciei ar fi fost şterse. Pentru fosta RFG, integrarea europeană era ultima ratio a întregii politici. Criza ar fi fost interpretată ca şansă pentru înnoirea instituţională a UE.
În locul unităţii europene au venit unitatea naţională şi schimbarea capitalei, împreună cu o cultură politică mai apropiată de Moscova decât de Bruxelles, Paris şi Londra. Îmi aduc aminte o convorbire pe care am purtat-o acum câţiva ani cu un politician din CDU – membru de frunte al Bundestag-ului –, care, atunci când l-am întrebat ce crede despre coordonarea politicii economice în zona euro, mi-a răspuns că Germania nu coordonează la nivel european, ci doar împreună cu G 20 (grupul celor mai importante douăzeci de state industrializate). Germania nu se mai consideră parte din UE, ci o putere mijlocie autonomă, aflată pe aceeaşi treaptă cu americanii, ruşii şi chinezii, o putere care nu mai vrea să fie bruiată de sâcâitoarele state mici ale Europei.
Atitudine critică dar constructivă
Cum s-a ajuns la această schimbare a liniei politice? În urma reunificării Germaniei, a fost compromis un element esenţial al dinamicii europene, bazate pe echilibrul dintre cele cinci mari state-membre: Germania de Vest, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania. Nu întâmplător, odată cu realizarea unităţii germane, a dispărut şi interesul britanic pentru UE. Prin retragerea continuă a britanicilor, dezechilibrul de putere s-a agravat şi mai mult.
Deşi reprezintă astăzi, din punct de vedere economic, mai bine de un sfert din întreaga zonă euro, Germania are probleme cu rolul ei de conducere – un rol pe care nu şi l-a dorit niciodată în Europa. Fosta RFG, un partener cu drepturi egale între cei cinci, ar fi acţionat ca Olanda astăzi: critic, dar constructiv.
Trebuie să mărturisesc că m-am numărat şi eu multă vreme printre cei care au crezut în metafora dublei medalii, folosită de Kohl. La începutul anilor ’90 era greu de imaginat că Germania ar putea să renunţe vreodată la consensul proeuropean. Parţial, acest lucru s-a întâmplat din cauza unor politicieni est-germani, ca Angela Merkel, care nu erau ataşaţi personal de UE şi cărora integrarea europeană le era străină.
Dar această întrăinare nu se explică numai prin efectul estic. Priorităţile s-au schimbat şi în Vest. Unul dintre motive e de natură economică. Din cauza cheltuielilor reunificării, Germania a aderat la zona euro cu o rată de schimb ridicată. În consecinţă, politica economică s-a axat, timp de zece ani, pe creşterea propriei competitivităţi în faţa altor state, în loc să consolideze randamentul economic al zonei euro în ansamblul ei. Iar asta a fost una dintre principalele cauze ale crizei care avea să survină.
Unificarea germană şi cea europeană nu pot fi reconciliate, mai ales întrucât amândouă au eşuat economic. Cred că în viitor istoricii vor privi mai critic decât până acum unificarea Germaniei şi meritele lui Helmut Kohl.
