În jurul abatoarelor din Anderlecht pluteşte un miros suspect. Nu e mirosul deşeurilor de abator, ci al exploatării şi al dumpingului social, ale căror victime sunt mai ales româncele.
Cine se plimbă, în zilele de târg, în zona abatoarelor şi a pieţelor din Anderlecht – numită Abattoir de localnici – e obişnuit cu furnicarul de oameni de toate culorile, care vin aici să se aprovizioneze cu carne. Pentru că preţurile sunt destul de mici şi pentru că Abattoir e situat în inima unui cartier internaţional. Aceste spaţii sunt administrate de societatea Abatan, iar liniile de abatorizare sunt deţinute de două firme, Abaco (pentru vite) şi Seva (pentru porci), scriu cei de la Presseurop.
În plus, există aproximativ 45 de IMM-uri, însărcinate să tranşeze mai departe, în spaţii închiriate, carnea de vită şi de porc şi să o vândă apoi la tarabe. Mai ales aceste mici firme par să folosească forţă de muncă din ţările est-europene, de exemplu din România. Dar nu întotdeauna conform regulilor. Aşa spun două femei care lucrează la Abattoir. “Suntem multe aici. Şi nici una dintre noi nu are contract. Lucrăm la negru. Şi suntem prost plătite”.
Una dintre ele primeşte opt euro pe oră, cealaltă şase euro – mult sub salariul minim. Nu vor să-şi spună numele şi nici vârsta. “Da, suntem exploatate, dar tăcem, de frică să nu fim date afară. Sunt destui care ne-ar lua imediat locul. Şi nu ne permitem să rămânem fără slujbă”.
Pauză de prânz de zece minute
Potrivit Codruţei-Liliana Filip, de la Organizaţia Femeilor Social-Democrate din România, poveştile româncelor sunt asemănătoare: de multe ori, acestea lucrează fără contract, rămân ilegal în Belgia, sunt prost plătite, lucrează peste program, au dreptul la o singură pauză de masă de zece minute şi lucrează frecvent în week-end. Nici vorbă de bani de vacanţă sau prime de sfârşit de an. Cel mai adesea, şefii lor nu le dau voie nici măcar să-şi vorbească limba.
“Am încercat odată să intru în vorbă cu nişte vânzătoare de carne”, spune Filip. “Voiam să le invit la un eveniment cultural românesc. Imediat şi-a făcut apariţia patronul şi mi-a cerut să-i traduc tot ce spusesem, ‘ca să fie sigur că am intenţii onorabile’. Greu de spus ce înţelegea el prin asta”.
“Lucrez zece ore pe zi”, spune femeia plătită cu opt euro pe oră. “Eu chiar şi unsprezece, uneori. Da, şi în week-end”, adaugă cealaltă. “Am lucrat şi ca vânzătoare, se câştigă ceva mai bine”.
Una dintre ele are înţelegere pentru situaţia patronului ei. “E criză economică. Întreprinderile de prelucrare a cărnii au costuri mari: de exemplu, trebuie să plătească şi veterinari. Dacă ne-ar plăti cu treisprezece euro pe oră, probabil că n-ar mai face profit. Şi, oricum, aici câştig mai bine decât în România. Acolo abia primeşti 150 de euro pe lună, chiar dacă ai diplomă. Nu-i de mirare că vrem să ne facem un viitor în altă parte”.
Femeile sunt cele mai vulnerabile
“Probleme sunt peste tot, dar mai ales în sectorul de prelucrare a cărnii. Aici, oamenii lucrează în condiţii foarte grele. Femeile sunt cele mai vulnerabile. În Belgia e mare nevoie de măcelari şi multe românce corespund acestei nevoi. Cu toate acestea, ele nu sunt tratate corect”, spune Codruţa-Liliana Filip.
“Înţeleg de ce le e teamă să vorbească. Pot fi înlocuite uşor cu alte femei care acceptă condiţiile impuse. La sfârşitul zilei sunt ‘bucuroase’ că au ce să pună pe masă şi că pot să economisească nişte bani. Totuşi trebuie să acţionăm împotriva acestei situaţii. Firmele care-şi tratează corect angajaţii au parte de concurenţă neloială. E în interesul fiecăruia dintre noi să aspirăm la condiţii de muncă egale. În caz contrar, vorbim de dumping social şi de fraudă, care au drept urmare suferinţa oamenilor”.
“Nu vreau să arunc cu noroi în angajatori. Nu vreau să-i judec. Cunosc dificultăţile de pe piaţa europeană a muncii. Belgia e nevoită să concureze cu alte state-membre”. Mai ales industria de prelucrare a cărnii din Germania – unde nu există salariu minim – dezechilibrează piaţa. “Nu e doar o problemă belgiană, ci una europeană”, arată ea.
