O strângere de mână şi două minute de conversaţie erau suficiente pentru a realiza că, atunci când pretindea că visează la o pensionare în care să stea întins într-un hamac, de unde să vegheze asupra unei mici turme de vaci, undeva la marginea râului Arauca, Hugo Chavez minţea.
Preşedintele Venezuelei era un politician activ 24 de ore din 24. El a făcut din „revoluţia bolivariană” unicul scop al vieţii sale, cu tot ceea implica acest lucru, şi anume un idealism plin de contradicţii, un radicalism absolut faţă de adversari, o certitudine periculoasă că era indispensabil şi exercitarea puterii de unul singur, comentează Beatriz Lecumberri, care a condus Biroul AFP din caracas în perioada 2008-2011, autoarea unei cărţi despre Venezuela condusă de Chavez, „La Revolucion sentimental”, publicată în spaniolă, în 2011.
„Chavez este 150% om politic. Nimeni nu îi va putea reproşa că nu s-a dăruit trup şi suflet ţării. Chiar cei care îl urăsc o recunosc şi este, de altfel, motivul pentru care îl urăsc”, afirmă un colaborator apropiat al preşedintelui defunct.
În cei 14 ani în care s-a aflat la putere, Chavez a fost omniprezent. El a dormit puţin, nu pleca în concediu şi a efectuat puţine vizite în străinătate.
„Astăzi voi vorbi puţin. Doar patru ore”, glumea într-o emisiune televizată, în 2009, pe când se afla la apogeul preşedinţiei sale exuberante.
Cele patru ore s-au transformat repede în şapte sau opt ore, fără promter şi fără pauze publicitare.
Vocea sa a devenit un fel de muzică de fond în Venezuela. Portretul său apărea până şi pe zidurile satelor celor mai izolate. Imaginea sa a fost înglobată, aproape tatuată, în viaţa cotidiană a venezuelienilor. Numele său era menţionat în discuţii de la pâine, în metrou sau în lift.
Preşedintele a fost personajul principal şi aproape singurul actor al vieţii politice. Şavismul s-a redus la el. Viaţa în Venezuela putea coti rapid spre o „supradoză” de Chavez..
Chavez, o persoană deloc punctuală, intra în sala de conferinţe de presă cu aplombul persoanelor care se ştiu aşteptate, pe uşa de la dreapta portretului mentorului său, Simon Bolivar. Fiori de teamă şi respect îi incercau pe membrii Guvernului, prezenţi acolo.
Inclusiv cei mai virulenţi detractori ai săi şi jurnaliştii cei mai critici au recunoscut faptul că atunci când se aflau în faţa preşedintelui, charisma acestuia era inegalabilă. Era impunător, dar putea să pară simpatic.
„Hei, băieţi, aţi mâncat ceva?”, glumea preşedintele zâmbind larg, iar miniştrii răsuflau uşuraţi văzând că „şeful” era într-o pasă bună în ziua respectivă.
Uneori îşi trezea miniştrii în miezul nopţii, când îi venea o idee. Îi umilea în mod public atunci când nu soluţionau vreo problemă. Le dădea senzaţia că fac parte dintr-un proiect major, dar nu ezita să le amintească faptul că nu înseamnă nimic. Lucrurile care îi plăceau sau displăceau preşedintelui erau greu de suportat.
„Când lucrezi cu un lider atât de excepţional ca Chavez, ştii că proiectul tău este proiectul lui. Punct. Planurile individuale nu au ce căuta aici”, rezumă un membru al Guvernului.
În faţa camerelor, în direct, Chavez surprindea, descumpănea. Era capabil să naţionalizeze o bancă în timp ce vizita o mănăstire de maici, să anunţe întreruperea relaţiilor diplomatice cu Columbia, alături de fotbalistul Diego Maradona, să exproprieze case arătându-le cu degetul în timpul unei plimbări prin Caracas sau să-i spună soţiei sale de atunci să fie pregătită pentru că, de Valentine’s Day se va „ocupa de ea cum trebuie”.
Fiind subiectul unor contradicţii profunde până la sfârşitul vieţii, Chavez putea să îşi numească adversarul politic „porc”, după care să lanseze un apel la reconciliere naţională, să-l trimită pe Obama în iad, după care să-i spună „I want to be your friend”, să denunţe comploturi teribile împotriva sa şi să fredoneze o piesă folclorică veselă, după care să continue ca şi cum nimic nu sar fi întâmplat.
Dincolo de imaginea unui lider tropical pe care mulţi i-au ataşat-o, Chavez ascundea o remarcabilă capacitate de calcul, dublată de un instinct natural de a detecta oportunităţi şi a supravieţui unor eşecuri.
Motorul său era comuniunea aproape mistică pe care o avea cu sute de mii de venezueleni, care i-au cerut să nu plece niciodată. Adorarea pe care o suscita în jumătate din ţară era direct proporţională cu ura şi îngrijorarea pe care o genera celeilalte jumătăţi. Pe aceasta din urmă Chavez o dispreţuia fără milă şi o trata ca „anti-revoluţionară”.
„Viaţa mea vă aparţine!” clama preşedintele în timpul unor mitinguri în masă, delirante, care depăşeau capacitatea de înţelegere a unui străin sosit în Venezuela.
Purtat de proiectul său, hipnotizat de socialismul învăţat din cărţi, Chavez părea că trăieşte singur într-o lume paralelă. Uneori îşi dădea seama de acest lucru.
Fostul ministru, Carlos Genatios, trecut în tabăra opoziţiei, îşi aminteşte că într-o zi l-a văzut pe Chavez posomorât, la palatul prezidenţial, şi l-a întrebat ce nu este în regulă. „Aici, oamenii nu îmi vorbesc, nu îndrăznesc, nu îmi povestesc nimic”, i-a răspuns el.
A afla ce se ascundea în spatele „comnadantului” era o adevărată provocare. Democrat sau tiran? Socialist din secolul XXI sau oportunist? Obsedat de putere sau un idealist convins de misiunea sa? Sau toate laolaltă?
„Ei fabrică un Chavez care nu are nimic de-a face cu mine”, a avertizat preşedintele într-o zi.
În ocazii rare, eul său profund răbufnea la suprafaţă, ca atunci afla că o tânără a născut în stradă pentru că nu a primit-o niciun spital, că magazinele nu au mâncare pe rafturi, sau când fulgera cu privirea vreun jurnalist care îndrăznea să îi pună vreoo întrebare stânjenitoare.
Prin moartea sa, Chavez a surprins din nou. Deşi era aşteptată, dispariţia sa pare încă ireală celor 29 de milioane de venezuelieni. Poate că moartea l-a luat prin surprindere inclusiv pe preşedinte, incapabil să se resemneze să parcurgă drumul dificil ce desparte gloria de patul de moarte.
„Cel mai rău scenariu este ca Chavez să moară, pentru că vrem să îl învingem”, declara Ramon Guillermo Aveledo, liderul MUD, un bloc al opoziţiei. Multă vreme opoziţia nu a găsit o modalitate să existe în faţa lui Chavez. Este ca şi cum, murind, Chavez şi-a îndeplinit voinţa intimă de a se perpetua la putere şi în istorie.
