Orice „nou val” din cinematografie are misiunea de a face din surpriză principala lui datorie, să încalce tradiţia şi să evite convenţiile. Noul val apărut în 2005 a avut parte de un start bun: el provine din România, o ţară care pălea până atunci, din punct de vedere cinematografic, pe lângă Polonia şi Rusia.Debutând cu filmul „Moartea domnului Lăzărescu”, de Cristi Puiu – care a impresionat la Cannes în acel an -, această revoluţie şi-a dovedit ulterior clasa mondială: filmul din noul val românesc este estetic riguros, serios, pătruns de un simţ al umorului foarte caustic, îşi trage adevărurile din ţesătura ponosită a vieţii de zi cu zi, fiind adeseori învelit în reziduurile celor 42 de ani de comunism, afirmă autorul acestui articol publicat pe site-ul The Guardian.
Au urmat Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu şi Radu Muntean, care s-au remarcat la rândul lor în acest registru, în a doua jumătate a deceniului trecut, cu filme create special pentru festivaluri şi culminând cu drama „Poziţia copilului” din acest an, care a câştigat cel mai important trofeu – Ursul de Aur – la Festivalul de la Berlin.
Cu toate acestea, noul val a fost aproape total deconectat de publicul său din România. Chiar dacă peliculele româneşti erau premiate şi apreciate de puriştii cinema-ului internaţional, cifrele din box office-ul românesc au fost înspăimântător de mici. Cel mai recent film regizat de Cristi Puiu, „Aurora”, a obţinut încasări de doar 6.942 de dolari în România, ocupând poziţia a 96-a în topul celor mai populare filme din 2011. Doar celebrul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, filmul de Cristian Mungiu care a câştigat Palme d’Or la Cannes în 2007, a reuşit să intre în top 10 – cu 274.611 dolari, pe locul al şaptelea. Drama „Eu când vreau să fluier, fluier”, de Florin Şerban, s-a chinuit să intre în Topul 50 din 2010. În comparaţie cu publicul din alte ţări est-europene, românii nu au fost deloc interesaţi de filmele proprii: filmul românesc a avut o cotă de piaţă de doar 2,5% din piaţa de film din România în anul 2010.
Însă poate să existe oare un „nou val” dacă nu există nimeni care să îl audă cum se sparge de ţărm? Publicul de la festivaluri şi admiratorii filmelor de artă s-au minunat de calitatea deosebită a noului val românesc, A.O. Scott denumind noul val din cinematografia română, într-un articolul publicat în New York Times în 2008, drept „cea mai interesantă apariţie într-un cinema naţional european după cel din Spania apărut în anii ’80”.
Ar fi însă prea facil să se spună că lipsa de interes din partea acelora ale căror vieţi sunt puse sunt lupă au făcut ca aceste întrebări presante să răsune în gol. Nu ar fi trebuit să existe mai multă recunoaştere pe plan intern pentru „Moartea domnului Lăzărescu” de Cristi Puiu, „A fost sau n-a fost?” de Corneliu Porumboiu şi „După dealuri” de Cristian Mungiu (care va avea premiera în Marea Britanie în această săptămână)?
Poate că acestea sunt întrebări care se adresează mai mult regizorilor decât spectatorilor, afectând motivaţia cineaştilor de a-şi continua carierele. Noul val românesc a înregistrat o încetinire notabilă după „erupţia” sa la începutul anilor 2000, lipsa recunoaşterii pe plan intern fiind probabil unul dintre principalele motive. Orice mişcare artistică are nevoie de sprijin la nivel local (Cristian Mungiu a declarat într-un interviu recent cu Xan Brooks că lipsa cinematografelor din România reprezintă o problemă crucială).
În plus, se pare că spectatorii români s-au orientat spre o altă direcţie. În 2012 a existat o uşoară creştere pentru filmele româneşti în box office-ul intern, însă această creştere a vizat filme comerciale mai convenţionale, precum „Minte-mă frumos” şi „Bună! Ce faci?” (prima comedie romantică românească produsă după foarte mulţi ani).
Însă nimănui nu-i pasă de aceste filme în străinătate, afirmă jurnaliştii de la The Guardian. Industria de filme comerciale româneşti poate contribui într-adevăr la rezolvarea problemei de infrastructură, însă doar filmele de artă pot atrage respectul criticilor pe plan internaţional. Ruptura dintre noul val românesc şi publicul local ar putea afecta profilul global al acestei industrii, dacă această mişcare va dispărea. Din păcate, afirmă The Guardian, priorităţile guvernului român par să vizeze alte zone: anul trecut, guvernul a suprimat finanţarea instituţiei care promovează filmul românesc în străinătate (nevoită să apeleze la ajutorul companiei Kickstarter pentru a finanţa anul trecut Festivalul Filmului Românesc de la New York).
Ar fi cu adevărat păcat, afirmă The Guardian, dacă publicul – intern şi străin – nu va mai avea posibilitatea de a descoperi personalitatea noului val din cinematografiei româneşti.
