Noile generaţii vor deconta criza, cu tot ce are ea mai urât, se aude, din ce în ce mai des, prin lojile economiştilor. Dar ştiu oare noile generaţii ce este aceea o criză şi unde poate duce? Vorbim despre sute de milioane de oameni, în special din lumea occidentală, care nu au cunoscut războiul şi foametea şi care nu fac nici măcar un efort pentru a şi le imagina. Pare-se că totul li se cuvine. Vrem să trăim mai bine, producând şi implicându-ne mai puţin.
De aici şi lanţul de abuzuri şi corupţia care au început să cutremure sisteme politice altcândva solide şi intangibile. Noile generaţii pot fi caracterizate printr-un singur cuvânt – ignoranţă. Dacă li se cultivă sau nu această ignoranţă, este o altă discuţie.
Cert este că „generaţiile prosperităţii” au simţul măsurii atrofiat. Ele nu concep lumea în afara confortului cu care au fost obişnuite. Afirmaţia noului Papă, Francisc, care-şi doreşte o Biserică mai săracă şi mai implicată în societate, pare a fi premonitorie pentru ce va urma în plan economic. În paranteză fie spus, ce se întâmplă, la o scară mai mică, în Biserica Catolică, are corespondent în economia globală.
Ieşirea din criză se va face, peste tot, doar prin eforturi locale în ceea ce priveşte crearea infrastructurii, aplicarea legii, reducerea birocraţiei şi a corupţiei. Dar asta nu se poate face peste noapte, ci în ani, pe o bază solidă de cetăţeni responsabili, care să genereze lideri. Pentru că orice construcţie se realizează pornind de jos în sus, şi nu invers. Câţi dintre cei care au cunoscut prosperitatea sunt dispuşi să reflecteze asupra faptului că bunicii lor au consolidat capitalismul prin cumpătare şi nu prin exces? Indiscutabil, trăim o criză morală a capitalismului. Şi nu ar trebui să uităm un lucru: studiul economiei a debutat ca o ramură a ştiinţelor morale – Adam Smith, de pildă, era profesor de ştiinţe morale la Universitatea din Edinburgh.
Generaţia anilor ’30 a cunoscut excesul un deceniu mai devreme, dar a ştiut când să se oprească. Toată lumea arunca cu bani, se deplasa cu maşini de lux şi muncea puţin. În schimb, acea lume a plătit „nota”, iar lecţia a fost învăţată pentru 70 de ani. Acum, după tumultuoşii ani 2000, nepoţii aceleiaşi generaţii au maşini scumpe şi beau şampanie, dar refuză să plătească piperata consumaţie.
Mulţi tineri aşteaptă ca statul să le dea mereu joburi, cât mai bine remunerate, nu merg la vot şi sunt dezinteresaţi de temele politice – iată reţeta eşecului. Între timp, manageri de tot felul caută să-şi maximize profiturile cu orice preţ, după ce au fost salvaţi de la o moarte sigură şi dureroasă prin intervenţia statului.
Se vede clar că nu au fost reparate fisurile din concepţia despre business a managerilor de azi.
Dar să luăm un exemplu. Modelul tipic american de întreprindere cotată la bursă riscă să nu poată face faţă noilor realităţi, fiind prea orientat spre performanţa pe termen scurt. O spun canadienii, care au demonstrat că aceste firme „model” sunt, de fapt, miei sacrificaţi pe altarul pieţelor financiare şi al speculatorilor.
Academicianul şi profesorul Yvan Allaire, preşedintele Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice din Canada, a explicat de ce. Sub presiunea investitorilor nerăbdători, conducătorii acestor firme „model”, bine remuneraţi tocmai pentru a nu opune prea mare rezistenţă, se consacră exclusiv măsurilor destinate creşterii profitului pe acţiune şi, astfel, a cotaţiei la bursă. Prin urmare, întreprinderile de acest tip vor suferi din cauza lipsei de viziune pe termen lung şi de tenacitate în competiţia cu întreprinderile venite din alte părţi ale lumii.
În schimb, în Canada, în pofida eforturilor susţinute de a impune modelul american, există un mare număr de „campioni industriali”, cu acţionari în poziţie de control (adesea prin intermediul unor acţiuni care dau dreptul la vot multiplu), de societăţi de stat, integral private sau cooperative. În Statele Unite ale Americii, 70 din primele 100 de mari companii sunt construite după modelul societăţii cu proprietari difuzi, fiind supuse unui mare risc. Majoritatea firmelor implicate în criza financiară din 2007-2008 erau de acest fel.
Pe de altă parte, „The Economist” scria relativ recent că, din moment ce China are o populaţie de patru ori mai numeroasă decât cea a Statelor Unite, economia chineză o va depăşi pe cea americană printr-un randament de patru ori mai mic decât cel pe care l-ar depune americanii.
Mai sunt multe lucruri de spus atât despre „jucătorii” individuali, cât şi despre cei corporatişti şi statali, însă un lucru este limpede ca lumina zilei: lăcomia şi lenea merg mână în mână astăzi, ameninţând existenţa generaţiilor viitoare.
Articolul a apărut în MONEY Magazine, nr. 21
George Rădulescu, Senior Editor al Money TV, are 14 ani de experienţă ca jurnalist. A publicat volumele „Un secol cu Neagu Djuvara” şi „În căutarea României pierdute”. Este corespondent pentru America de Nord al trustului Money.ro.
