La 1 ianuarie 2002, euro a devenit moneda unică a 12 state membre ale Uniunii Europene şi a doua cea mai mare din lume, după dolarul american. Pe parcurul timpului, alte cinci state au aderat la aşa numita zonă euro, ceea ce înseamnă că 18 monede naţionale au dispărut şi au fost înlocuite de euro.
De unde a venit ideea
„Sămânţa” unităţii monetare a fost plantată în 1946, atunci când Winston Churchill a propus crearea „Statelor Unite ale Europei”. Obiectivele sale erau în principal politice, el sperând ca un guvern unificat să aducă pacea pe un continent sfâşiat de cele două războaie mondiale.
Apoi, în 1952, şase ţări vest-europene au urmat sugestia lui Churchill si au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Aceste resurse erau oarecum strategice pentru puterea fiecărui stat, aşa că una dintre cerinţele CECO a fost ca fiecare ţară să permită ca resursele să le fie controlate de către o autoritate independentă. Scopul lor, aşa cum a urmărit şi Churchill, era de a preveni conflictul militar dintre Franţa şi Germania.
În 1957, a fost semnat Tratatul de la Roma, cu scopul de a crea o piaţă comună europeană, între Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
În 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării în trei etape a Uniunii Economice şi Monetare (UEM).
Proiectarea euro
Comisia Europeană (CE) a primit sarcina de a crea simbolul euro, care trebuia să îndeplinească trei cerinţe: să fie uşor de recunoscut, să poată fi scris de mână cu uşurinţă şi să fie plăcut ochiului.
CE a avut peste 30 de modele dintre care a selectat zece şi le-a supus votului public, ajungându-se la două variante, pentru ca apoi să fie ales simbolul actual. Design-ul selectat este bazat pe litera grecească epsilon, şi seamănă cu „e” (prima literă a cuvântului „Europa”). Cele două linii paralele ce trec prin centrul literei „c” reprezintă stabilitatea.
Ţările membre
În prezent, există 18 state membre ale Uniunii Europene care utilizează moneda euro: Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda, Slovenia, Cipru, Estonia, Malta, Slovacia și Letonia.
În plus, alte şase ţări şi teritorii din afara Uniunii Europene folosesc euro ca formă de plată: Monaco, Vatican, San Marino, Andorra, Kosovo şi Muntenegru.
Pentru a adera la zona euro, ţările trebuie să îndeplinească cerinţele stabilite în Tratatul de la Maastricht, elaborat în 1991. Deşi îndeplinesc criteriile, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia nu doresc să participe la uniunea monetară.
Cerinţe economice pentru aderare
– deficitul anual al bugetului de stat (suma de bani pe care o datorează) nu poate depăşi 3 la sută din Produsul Intern Brut
– datoriile totale ale guvernului (totalul cumulat al deficitului bugetar din fiecare an) nu trebuie să depăşească 60% din PIB
– rata de inflaţie a ţării să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media ratelor de inflaţie a celor mai performante trei ţări din zona euro, pentru a încuraja stabilitatea preţurilor
– rata dobânzii nominale pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale rata dobânzii celor mai performante trei state membre din punct de vedere al inflaţiei
– rata cursului de schimb trebuie să rămână în limitele de fluctuaţie „normale” conform Mecanismului Ratelor de Schimb, timp de doi ani fără întrerupere.
Stabilirea valorii euro
Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată în anul 1998, iar rolul său este de a se asigura că Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) a pus în aplicare schimbările necesare trecerii la statutul euro. Consiliul General al BCE este responsabil pentru stabilirea cursului de schimb al monedei euro pentru fiecare ţară participantă.
Aceste rate au fost stabilite în ianuarie 1999, şi sunt „fixate în mod irevocabil”. Conversia s-a bazat pe moneda existentă, moneda euro fiind o expresie a celei anterioare.
Avantajele economice ale monedei euro
– Eliminarea fluctuaţiilor cursului de schimb
– Transparenţa preţurilor. Poţi compara cu uşurinţă preţul unui produs dintr-o ţară cu cel dintr-o altă ţară. Astfel, companiile devin competitive, iar consumatorii au posibilitatea de a alege cel mai bun preţ.
– Costurile de tranzacţie. Acest avantaj este util în special pentru turişti şi pentru acele persoane care depăşesc mai multe graniţe de-a lungul călătoriei. Înainte, erau nevoiţi să schimbe banii în moneda ţării respective, iar costurile erau semnificative.
– Creşterea schimburilor comerciale dincolo de graniţe
– Creşterea ocupării forţei de muncă dincolo de graniţe. Nu numai ca afacerile pot fi conduse mult mai uşor dintr-o altă ţară, dar şi şansele de angajare în afara graniţei sunt mai mari.
– Facturare simplificată
– Extinderea pieţelor de afaceri. Un business poate fi extins mai uşor în ţările vecine, fără a fi necesare sisteme contabile sau bănci separate pentru tranzacţii.
– Stabilitatea pieţei financiare
– Stabilitatea macroeconomică. Datorită Băncii Centrale Europene, introducerea monedei euro ajută la reducerea (şi controlul) inflaţiei între ţările UE
– O rată a dobânzii mai mică
– Reforme structurale pentru economiile europene. Cerinţele de aderare la zona euro a obligat multe state să-şi pună la punct economia şi să stimuleze creşterea.
Dezavantaje şi riscuri
Costul de tranziţie a valutelor statelor membre la o monedă unică ar putea fi considerat un dezavantaj. Au fost cheltuite miliarde atât pentru producerea monedei euro, cât şi pentru schimbarea sistemelor de contabilitate, a software-urilor, a automatelor, a telefoanelor publice şi a oricărei maşinării care funcţionează cu bani.
În plus, au fost necesare ore întregi de pregătire pentru angajaţi, manageri şi chiar consumatori. Fiecare guvern a suferit impactul tranziţiei. Organizarea, planificarea şi punerea în aplicare a tranziţiei a căzut pe umerii agenţiilor guvernamentale.
Un eventual şoc economic este un alt risc ce vine odată cu introducerea monedei unice. La nivel macroeconomic, în trecut, fluctuaţiile au fost controlate de către fiecare ţară în parte.
Atunci când aveau propria monedă naţională, ţările aveau posibilitatea de a-şi ajusta ratele dobânzilor pentru a încuraja investiţiile şi achiziţiile. Moneda euro face imposibilă această tactică, întrucât ratele dobânzilor pentru statele din zona euro sunt controlate de către Banca Centrală Europeană.
De asemenea, ţările aveau opţiunea de a-şi devaloriza moneda, prin ajustarea cursului de schimb, pentru a încuraja achiziţiile externe a bunurilor lor. De la introducerea monedei comune, nici această variantă nu mai este valabilă.
O a treia cale prin care şocurile economice puteau fi evitate erau ajustările cheltuielilor guvernamentale, cum ar fi şomajul şi programe de asistenţă socială. În vremuri de dificultate economică, atunci când disponibilizările cresc şi tot mai mulţi cetăţeni au nevoie de ajutoare de şomaj, cheltuielile guvernului cresc pentru a efectua aceste plăţi. Astfel banii ajung din nou în economie şi sunt încurajate cheltuielile, ajutând la scoaterea ţării din recesiune.
Din cauza Pactului de stabilitate şi creştere, guvernele sunt limitate la menţinerea deficitelor lor bugetare, ceea ce le limitează libertatea de cheltuială în perioadele dificile din punct de vedere economic, şi eficienţa lor în scoaterea ţării din recesiune.
Pe lângă un posibil şoc economic în rândul ţărilor din zona euro, există, de asemenea, riscul unui şoc politic. Lipsa unei voci unice de a care să vorbească pentru toate ţările din zona euro ar putea crea probleme şi tensiuni în rândul participanţilor.
Va exista întotdeauna riscul ca o ţară membră să intre în colaps financiar şi să afecteze întregul sistem.
