Economia europeană nu creşte. Toate prognozele sunt învinse de realitatea crudă, care dă evoluţii ale produsului intern brut sub aşteptări. Ţările sunt mult mai îndatorate decât acum cinci ani, la o rată de 93% din PIB, băncile europene au credite neperformante de 880 de miliarde euro. Pe scurt, rezistenţa la şocuri a sistemului a scăzut, iar birocraţii europeni nu văd decât o singură soluţie.
Pieţele financiare aşteaptă de la alchimistul Mario Draghi, şeful Băncii Centrale Europeane (BCE), soluţia miraculoasă care va scoate Europa din criză sau care măcar va umfla preţul activelor. Logica mai mult sau mai puţin oficială după care lucrează BCE este următoarea: economia stagnează, deci trebuie stimulată.
Ţările nu mai pot stimula fiscal pe partea de cheltuieli, din cauza restricţiilor privind deficitul bugetar – pe partea de taxe nici măcar nu există discuţii serioase – aşa că rezolvarea problemei rămâne pe seama politicii monetare să rezolve problema, adică în mâna Băncii Centrale Europene. Logica neoficială este aceea că problema Europei cu supraîndatorarea trebuie rezolvată cu orice preţ şi, pentru asta, este necesară o rată mai mare a inflaţiei, care să “mănânce” din datorie.
O rată a inflaţiei de 0,4% nu este suficient de ridicată şi face procesul prea lent, iar instrumentele clasice şi-au dovedit ineficienţa în a genera inflaţie într-o economie care se confruntă cu scăderea investiţiilor, consum scăzut/şomaj ridicat şi reducerea creditului. Pur şi simplu, banii pompaţi până acum de BCE nu s-au mişcat suficient.
Invazie de bani
Băncile centrale au la îndemână puţine mecanisme convenţionale pentru a simula sau înfrâna creditarea: rata dobânzii de politică monetară şi rata rezervelor minime obligatorii. BCE a tras cu cele două gloanţe de multă vreme, fără efecte semnificative asupra creşterii. Când dobânda-cheie a ajuns aproape de zero, a mutat în teritoriu negativ dobânda plătită băncilor pentru depozite (-0,2%), adică pentru fondurile în exces pe care băncile nu le-au plasat nicăieri. Guvernatorul Mario Draghi susţinea că acest cost perceput băncilor comerciale nu va fi transferat mai departe consumatorilor. „Ratele pe care le-am tăiat sunt pentru bănci, nu pentru oameni. Sigur, băncile comerciale pot să reducă dobânzile, dar e decizia lor, nu a noastră. Este complet greşit să se spună că vrem să expropriem depunătorii“, declara Draghi în luna iunie. Însă, realitatea l-a contrazis pe italian, după ce o bancă germană, Deutsche Skatbank, a anunţat că va taxa cu 0,25% depozitele de peste 500.000 de euro, începând cu această lună. Nu sunt alte bănci care să fi aplicat o măsură similară, încă, însă chiar dacă nu primesc rate nominale negative, deponenţii din majoritatea ţărilor europene primesc rate reale negative, dacă luăm în calcul inflaţia.
BCE foloseşte o metodă foarte riscantă pentru a stimula investiţiile, forţând oamenii şi firmele să caute alte plasamente decât tradiţionalele depozite bancare, care vor lovi, în cele din urmă, tot în cei cu o forţă financiară mai mică. Economia europeană are alte caracteristici când vine vorba despre finanţare decât cea a Statelor Unite, de pildă. Firmele europene îşi asigură 80% din finanţare de la băncile comerciale. Care la rândul lor se finanţează din depozitele populaţiei şi ale firmelor. Îndepărtarea unei părţi din sursa de finanţare creează un dezechilibru şi mai mare în Europa, unde băncile sunt dependente într-o proporţie de 20% de finanţarea instituţională. De aceasta ar urma să se ocupe BCE în perioada următoare. BCE ar urma să cumpere bonduri acoperite cu active şi alte titluri garantate într-un nou program prin care îşi propune să crească volumul bilanţurilor cu aproximativ 1.000 de miliarde de euro, de la nivelul de 2.000 de miliarde de euro din prezent. BCE speră să împingă astfel mai mulţi bani în economie, să crească creditarea, inflaţia, nivelul PIB etc. A mai făcut asta până acum, şi rezultatele nu au fost cele scontate. Sutele de miliarde împrumutate de bănci s-au întors la BCE, fără să meargă în credite.
Aşa că este speculată ideea că BCE va merge mai departe de atât şi că va cumpăra şi datorie publică, prin ceea ce se numeşte quantitative easing, deşi unii preferă să îi spună tipărire de bani. Achiziţia BCE a titlurilor de stat emise de ţările din zona euro ar duce la scăderea randamentului acestora şi la emiterea de monedă nouă. Guvernele s-ar împrumuta mai ieftin şi în sistem ar ajunge mai mulţi bani. Experienţa Statelor Unite ale Americii arată că lichidităţile au mers, în general, către burse. Dow Jones Industrial Averege şi Standard & Poor‘s 500 au depăşit în acest an maximele istorice. Bursele din Europa nu au mers chiar aşa de bine, cu excepţia delor de la Frankfurt şi Londra. Dacă nu vor să investească la bursă, nici să plătească banca să o împrumute, cei cu economii pot oricând să ţină banii acasă sau să îi cheltuiască. BCE ar prefera cea de-a doua variantă. Pentru că ar genera o creştere a consumului şi a inflaţiei. Desigur, pentru consumatorii de rând şi deponenţi în general, o rată a inflaţiei mai mică este benefică, mai ales că mare parte din nivelul din acest an se datorează reducerii preţului energiei.
Ordin de la americani via Europa
Pe trendul reducerilor agresive de dobândă s-a înscris şi Banca Naţională a României în ultimii doi ani. Rata-cheie a ajuns la 2,75% şi probabil că va mai scădea, după semnalele pe care le-a dat BNR în ultima vreme. Dobânzile la depozitele din România au scăzut la 2-3%, pentru firme, respectiv populaţie. Guvernatorul Isărescu spune că BNR se va uita atent la evoluţiile politicii monetare din zona euro, ceea ce înseamnă că banca centrală va continua politica de relaxare. Pe lângă dobânda cheie, BNR mai poate modifica şi nivelul rezervelor minime obligatorii. Inflaţia redusă din acest an (1,44% în septembrie) a impulsionat BNR să fie mai agresivă pe partea de relaxare monetară, însă aceasta că preţurile vor creşte într-un ritm mai alert anul viitor, cu 2,2%.
Lansarea programului de QE este de aşteptat să aducă o realocare mai mare a fondurilor de pensii către active care aduc randamente mai ridicate. Depozitele bancare nu mai sunt o opţiune, iar scăderea randamentelor titlurilor de stat împinge administratorii să aloce mai mulţi bani burselor. Cum veniturile din acţiuni nu sunt fixe, banii viitorilor pensionari vor fi supuşi şi mai mult volatilităţilor din pieţe. Administratorii deja şi-au asumat riscuri suplimentare prin utilizarea fondurilor de hedging, lucru care le permite să ascundă o parte din riscuri. Tendinţa europeană se manifestă şi în România, unde administratorii din Pilonul II au plasat mai puţini bani în depozite şi obligaţiuni în ultimii doi ani şi au crescut cota acţiunilor, până aproape de limita legală. Unele fonduri au deja peste 22% plasamente în acţiuni.
