A început timid în 1992 la Braşov şi s-a prăbuşit cu zgomot doi ani mai târziu, la Cluj. Numărul real al participanţilor este greu de stabilit – unii vorbesc despre 250.000, alţii despre 500.000, iar alţii spun că s-a depăşit nivelul de un milion. În total, aceştia au investit peste 1.000 de miliarde de lei vechi (aproximativ un miliard de dolari în acea perioadă). La momentul falimentului, în august 1994, avea datorii către deponenţi de circa 450 de milioane de dolari. Probabil că mulţi şi-au dat deja seama că este vorba de Caritas, unul dintre cele mai celebre şi mai stranii fenomene care au avut loc în România postcomunistă. Ioan Stoica, fondatorul acestui joc piramidal care i-a îmbogăţit pe mulţi şi i-a sărăcit pe şi mai mulţi, susţinea că a descoperit o formulă economică secretă prin care, în termen de trei luni, putea creşte de opt ori sumele investite de participanţi. La început, nu se puteau înscrie decât localnicii, iar sumele acceptate erau relativ mici (între 2.000 şi 10.000 de lei, respectiv între 8% şi 40% din salariul mediu lunar la nivelul lui 1992). Mai apoi, porţile Caritasului s-au deschis pentru toţi românii, iar plafoanele au crescut (ajutate, ce-i drept, şi de rata tot mai mare a inflaţiei). Impactul jocului a fost simţit imediat în Cluj şi în împrejurimi. „Toată lumea nu vorbea decât despre asta: câţi bani a băgat, câţi bani a scos, câţi mai are investiţi. Totul se scumpise brusc, de la pâine la apartamente. Oamenii începuseră să se îmbrace altfel, să vorbească altfel, să facă cheltuieli extravagante. Iar oricine le spunea că e ceva în neregulă, că nu se poate justifica un profit de 700% în trei luni, era ignorat sau chiar mai rău“, îşi aminteşte Ildiko, care era adolescentă pe vremea aceea şi ai cărei părinţi au câştigat la Caritas o sumă suficientă pentru a-şi cumpăra un Opel second hand.
