Andrei Ruse, fondator și director al editurii Hyperliteratura, povestește pe Facebook cum l-a descoperit pe Corneliu Vadin Tudor într-un liceu din Târgu Mureș. După ce a prezentat elevilor din trei clase despre ce înseamnă să fii scriitor, ce înseamnă să ai o editură, a primit câteva fotografii. Într-una dintre ele apărea portretul lui Vadim în fața clasei, deasupra tablei, lângă steagul României. Asta în 2022, la câțiva ani după ce politicianul considerat radical s-a săvârșit. Și asta într-o localitate unde ponderea etnicilor maghiari este consistentă. Vadim a avut în cariera sa politică de foarte multe ori discursuri împotriva etnicilor maghiari precum și a politicilor Budapestei.
Iată postarea integrală a lui Ruse de pe Facebook:
Astăzi am fost la un liceu renumit din Târgu Mureș și am discutat cu trei clase despre ce înseamnă să fii scriitor, despre ce înseamnă să ai o editură, i-am purtat pe elevi în lumea din spatele cărților, cum îmi place mie să-i zic, și a ieșit nu fain, ci super fain. M-am simțit minunat. „Doamna, a fost super!”, am auzit un puștan spunându-i profesoarei chiar când ieșeam din ultima clasa. A fost un dialog mai mult decât deschis, am primit o sumedenie de întrebări, s-a râs mult și, una peste alta, am făcut altfel de ore de limba și literatura română. Acele ore pe care mi le-aș fi dorit eu la liceu.
Entuziasmul meu însă a pălit mai încolo, când am primit o fotografie de la „cursurile” de azi. Dacă aș fi observat „detaliul” din ea, aș fi ieșit din clasă și n-aș mai fi ținut nicio oră, în semn de protest pentru mitocănia de ultimă speță sesizată. Am văzut-o, din păcate abia acum. Într-un oraș plin de etnici maghiari, în clase unde copiii sunt și români și maghiari deopotrivă, într-o instituție de învățământ (considerată și de top), în anul de grație 2022, tronează într-una din clase, lângă tricolor, o poză cu Vadim Tudor. Despre declarațiile triste ale acestui individ la adresa comunității maghiare nu mai aduc aminte acum. Dar oare, mă întreb, copiii ăia cum se simt? Este ok așa ceva? Nu, este abominabil.
M-a cuprins o rușine și o scârbă de nedescris. Nu pot însă întoarce timpul înapoi, să trântesc ușa cum se cuvine și să ies din „școala” aceea, unde prin atârnarea acelui portret sinistru se face nu doar politică, ci instigare la ură. Pentru că mă pun în locul celorlalți. Eu oare cum m-aș fi simțit? Nasol? Umilit? Jignit? Nu am cuvinte să le cuprindă pe toate.
Mâine mai am trei clase la alt liceu și o să fiu foarte atent înainte să-mi încep orele la ce-i în jurul meu. N-o să ne facem bine prea curând, mi-e clar. Școala, măcar asta, ar trebui să fie despre altceva.
