Ne enervează câte şi mai câte. Ne supără, mai ştii, fumul de ţigară al vecinului. Ne scoate din sărite o voce piţigăiată, prea stridentă, coşul de pe fizionomia cuiva, căutătura saşie a altuia.
Pe unii îi îngreţoşează faţa vreunui politician vrând, otv-ist, să dea impresia că ar fi, chipurile, corect şi perfect, când de fapt virtutea lui supremă e că se preface eficient că munceşte, nu gândeşte şi că nu „ne vinde ţara”, scrie Deutsche Welle.
Pe alţii îi mai înfurie, poate, legea lustraţiei. O lege despre care ştim că ar fi şezut bine eforturilor destinate decomunizării României, în care nostalgia după ceauşeşti face ravagii şi în care domneşte în continuare, bine mersi, aceiaşi mafie securistă ca şi acum 20 de ani. Dar legea, aşa cum a fost ea adoptată o scoate, culmea, pe Monica Macovei din cărţi şi funcţii publice. Ce ruşine!
În timp ce, zilnic, avem timp berechet să ne mâniem (prea rar în mod legitim) de uneledin aceste neajunsuri şi de câte altele, o barbarie fără seamăn are loc permanent, sub ochii noştri şi prea rar avem vremea şi răgazul să ne arătăm indispuşi de ea.
Proxeneţii români îşi torturează victimele, nişte tinere românce, moldovence, bulgăroaice, ajunse în Spania. Le leagă cu lanţul de calorifere, le supun schingiuirilor celor mai crunte, le maltratează şi le tatuează antebraţele ca să arboreze preţul în euro al serviciilor pe care peştii le silesc să le presteze.
Ştirea acestui tratament cumplit de extracţie sclavagistă a pătruns recent şi în mass-media apuseană. Care s-a indignat deopotrivă, pe drept cuvânt, şi de încălcarea sistematică, brutală a drepturilor femeilor afgane, pakistaneze sau arabe, de către islamiştii de epocă de piatră ai contemporaneităţii.
Din această specie neo-totalitară se găsesc destule exemplare nu doar la talibani, ci şi de partea cealaltă a baricadei, la oamenii preşedintelui Karzai, cei pe care-i apără trupele NATO şi forţele occidentale.
Presa apuseană citează în context un raport credibil, dat publicităţii de Human Rights Watch. Potrivit documentului, justiţia afgană a preşedintelui Karzai menţine după gratii 400 de femei, de pildă pentru că şi-au părăsit bărbaţii care le băteau sălbatic.
Poliţia, procurorii şi judecătorii ignoră sistematic plângerile femeilor schingiuite, pe care autorităţile le acuză în schimb că ar minţi, falsifica, exagera.
Iar magistraţii condamnă cu regularitate, pentru adulter, conform şariei, deci potrivit legislaţiei islamice, neveste mai tinere sau mai în vârstă, perfect nevinovate. Acuzate că ar fi întreţinut relaţii sexuale extraconjugale, sute de soţii, de fete şi femei violate ori silite să se prostitueze, ajung să înfunde puşcăria.
Dacă aşa stau lucrurile sub ochii trupelor occidentale, e lesne de imaginat ce se întâmplă în zonele aflate sub autoritatea talibanilor, sau a fundamentaliştilor islamici iranieni; la fel de uşor de imaginat e ce se petrece în occident, în cartiere ale imigranţilor controlate de mullahi, în care poliţia n-are curajul să se arate foarte des.
A sosit vremea să ne impacientăm. Să găsim timpul să ne enervăm, să nu mai tot întoarcem capul, ci să ne revoltăm. Şi să spunem: destul!
