Ovidiu Lazăr voia să aibă propria livadă de nuci. Ideea i‑a venit în urmă cu patru ani, mai mult ca o necesitate a completării bugetului de familie. Avea deja exemplul socrilor săi, care își rotunjeau în fiecare an veniturile cu 1.000–1.500 de lei de pe urma miezului de nucă vândut la intermediarii care adunau recolte întregi și le vindeau la export. Suma nu era mare, dar pe măsura producției date de cei patru nuci din grădină, simpli, obișnuiți. Căutând informații pe internet, agricultorul a văzut că francezii cultivă anumite soiuri de nuc, cu fructificare laterală, care produc de trei ori mai mult. Dacă o livadă de nuci autohtoni poate produce într‑un an între 2–2,5 tone de nuci la hectar, soiurile franțuzești ajung chiar și la opt tone la hectar. Așa a ajuns Ovidiu Lazăr să cumpere, în 2008, puieți de nuc de la compania LINARD din Franța pentru cele trei hectare de teren pe care le avea în Vrancea, la Tătăranu. Între timp, francezii – care își doreau piață de desfacere în România – l‑au numit reprezentantul lor, iar de atunci s‑au înființat în România circa 400 de hectare de livezi cultivate cu nuci, spune Lazăr. Un puiet adus din Franța costă între 12 și 15 euro bucata, iar pentru un hectar de livadă, costul total se ridică undeva la 2.500 de euro. La el se adaugă, în funcție de zona în care este plantat puietul, lucrările de pregătire a terenului (eventual împrejmuirea), iar costul ajunge cam la 4.000 de euro hectarul.
Investitorul și‑a mai făcut o dată calculele și acum spune că ar vrea să se extindă cu până la șase hectare. „Mai sădesc în fiecare an câte un pic de puiet. Acum am 3,5 hectare“, se destăinuie el revistei MONEY Magazine. O face încet, dar o face ca la carte. Știe că pământul gras e dat de la Dumnezeu, dar și seceta e tot de la Dumnezeu. Iar dacă nu‑l uzi, pământul nu rodește. „Dar m‑am pregătit cu toate“, adaugă agricultorul. Cu tot ce ține de irigarea prin picurătoare: instalații, dozatoare, pompe de presiune, bazine de acumulare – investiții extrem de necesare, care ajung la 1.500 de euro/ha. Prin urmare, un calcul minim arată că, dacă vrei să sădești un hectar de puiet de nuc franțuzesc, investiția poate ajunge la 5.500 de euro. Mai greu e cu amortizarea investiției, de care se poate vorbi după minimum patru ani de la plantare. Nucii franțuzești încep să producă încă din primii ani, asta e una din calitățile lor, dar producția adevărată începe cam din anul patru‑cinci. „Atunci începi să culegi ceva de la ei“, spune investitorul din Vrancea. Apogeul îl ating cam după nouă ani (6–7 tone/ha), dar așteptarea merită, pentru că nucii au o durată de viață între 50 și 60 de ani, după care producția începe să intre în regres.
Unde va vinde atâta miez de nucă? Cofetăriile, patiseriile sau brutăriile care fac cozonaci abia așteaptă să obțină o nucă românească, calitativă, spune el. Dar, dacă ai trei‑patru hectare de livadă, trebuie să exporți, „că altfel nu ai cum, nu ai cum să vinzi în țară așa de mult“, și vorbim aici de un potențial de 24 de tone de nuci. Țările din Orient sunt principalii cumpărători, în special Turcia și Grecia, unde solul nu permite plantații de acest gen, dar zonele sunt recunoscute pentru delicatesele lor – baclavalele și sarailiile umplute cu nuci. Dintr‑o producție de peste 35 mii tone în 2009, România a exportat aproape șapte mii de tone, în valoare de 16,8 milioane de euro, potrivit datelor Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR). De ce se caută nuca românească? Pentru calitatea ei: pământul este gras, fertil, natural – „românii nu prea folosesc îngrășăminte chimice“ –, iar nucile absorb aceste grăsimi. Miezul de nucă are, prin urmare, un ulei foarte consistent, bogat în Omega 3, foarte căutat și apreciat în industria cosmetică și farmaceutică. Cine are răbdare poate încasa în câțiva ani de la plantare venituri de 60.000 de euro pentru un hectar, în condițiile în care un kilogram de miez de nucă se vinde la export cu 10–12 euro. Vânzările se fac prin intermediari, care cumpără miezul de nucă de la producători cu 4–5 euro/kg și cu 2 euro/kg de nucă în coajă. Avantajul este că nuca este un produs neperisabil care se poate păstra în condiții optime până la doi ani. „Dar nu rezistă așa de mult, pentru că are un preț bunicel și există cerere“, spune investitorul. Se plânge însă că nu sunt mulți cei care fac afaceri de acest gen. „Să investești acum 50.000 de euro și să‑i recuperezi după zece ani nu prea vrea nimeni. Cine are un ban, mâine vrea să și culeagă profitul, cât mai rapid și cât mai mult. Dar în agricultură e cam așa: bagi azi bani, dar nu știi când îi scoți“, explică Ovidiu Lazăr.
Delicii la export
România a exportat anul trecut produse agroalimentare în valoare totală de 3,9 miliarde de euro, potrivit datelor MADR. Sub formă de materie primă sau de produse ambalate, delicatesele românești sunt la mare căutare în străinătate. Care sunt acestea:
Mierea. Multe dintre produsele agricole românești ajung pe piețele externe, însă suntem recunoscuți mai mult ca furnizori de materie primă pentru procesatorii mondiali. Deși România exportă peste 60% din producția internă de miere (circa 21.000 de tone miere anul trecut, în principal de tei și salcâm), acoperind o pondere de 2,5% în totalul exporturilor mondiale, în magazinele din străinătate ea nu prea e la vedere, pentru că exportul se face vrac. Marii procesatori din Germania, Italia, hFranța sau Canada o cumpără de la noi, o ambalează și o vând mai degrabă cu eticheta „made in UE“ decât „made in Romania“. Pentru micii producători români e mai rentabil să vândă la export, prin intermediul unor asociații comerciale, ca să‑și recupereze banii mai repede. Consumul de miere fiind mult mai redus la noi în țară (între 0,2 și 0,4 kg/an) decât în Germania, de exemplu (între 2 și 3 kg/an), după cum arată datele Asociației Crescătorilor de Albine, nici vânzările din magazine nu stau prea bine. Nu suntem mari consumatori, dar suntem pe locul 19 în topul marilor producători, cu o producție de circa 20.000 de tone, potrivit raportului FAO (Organizația pentru Alimentație și Agricultură a ONU) pe 2008. „Numărul apicultorilor români aflați în conversie sau certificați ecologic a înregistrat o creștere de la 867 în 2010 la 927 anul trecut, în timp ce numărul familiilor de albine a ajuns anul trecut la 106.525 față de 98.100 în 2010“, declară Daniela Rebega, consilier la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR).
Magiunul de Topoloveni. Un produs 100% natural, fabricat după o rețetă veche de o sută de ani, magiunul de prune produs la Topoloveni era vândut până în 2009 în Austria și Germania la preț de materie primă (cam 200 de tone pe an), fără vreo mențiune pe etichetă din care să reiasă că este vorba de un produs românesc. O vreme l‑a păstrat numai pentru piața internă, dar anul trecut, calitatea magiunului a fost recunoscută până‑ntr‑atât încât în 2010 Sonimpex Serv COM (cu Bibiana Stanciulov unic acționar) a primit titlul de Furnizor al Casei Regale, iar în aprilie 2011, prin certificarea de Indicație Geografică Protejată (IGP), „Magiunul de Topoloveni“ devenea primul produs tradițional românesc recunoscut la nivel european. În 2008, patroana fabricii argeșene a obținut un certificat NATO pentru magiun, iar acum acesta ajunge în bazele armatei americane de la Berlin. Antreprenoarea dorește însă ca, după ce a ajuns la Nisa, să extindă exportul și prin rețelele germane de retail alimentar. Compania produce anual 210 tone (800.000 de borcane) de magiun, mai mult de jumătate din capacitatea totală de producție, restul fiind reprezentat de alte dulcețuri (vișine, căpșuni, gutui, cătină, afine, cireșe negre, caise, coacăze, flori de salcâm) sau de zacusca Topoloveana.
