„Buncărele trebuiau să reziste la orice, însă aceste fortificaţii indestructibile nu au câştigat ultima lor bătălie, aceea cu marea. (…) Odinioară simboluri ale puterii, aceste buncăre nu mai sunt decât martori ai unei onori pierdute”, spune Besnik Lasku, fost militar.
Ameninţate cu eroziunea, buncărele par invadate de fantome, iar bare de fier ies din betonul parţial distrus. „În aceast stadiu, reprezintă un adevărat pericol pentru turişti. Accidentele sunt frecvente şi chiar s-au înregistrat victime”, povesteşte Zarka. Cel puţin cinci persoane, dintre care doi copii în vârstă de şapte, respectiv opt ani, şi o tânără de 25 de ani s-au înecat anul trecut din cauza vârtejurilor create de curenţii în jurul buncărelor.
„Aceste buncăre au devenit un coşmar pentru cei care vor să petreacă aici câteva zile de vacanţă”, spune Petrit Ylli, arătând un bar aproape gol. „De-a lungul plajei din Seman, pe o lungime de cel puţin doi kilometri, armata trebuie să înlăture aproximativ 200 de buncăre, toate dotate cu o gaură în zidul fortificaţiei îndreptată spre un inamic care nu a sosit niciodată”, explică Besnik.
Operaţiunea a început în 1 iulie, iar toată lumea credea că se va încheia repede, însă numai şapte buncăre au putut fi distruse în 15 zile.
„În ritmul acesta, plaja din Seman va fi gata de abia anul viitor”, declară cu regret primarul. „Obiectivul nostru era de a înlătura patru buncăre pe zi, dar nu reuşim nici să înlăturăm unul”, spune Besnik, însărcinat cu distrugerea fortificaţiilor, după ce a participat şi la construcţia lor.
Ruginite, îngropate în nisip şi parţial acoperite de apă, buncărele sunt mai întâi înconjurate de cabluri, iar apoi trase de tancuri ale căror mitraliere de 12,7 milimetri au fost înlăturate – o operaţiune dificilă chiar şi pentru armată.
„Din cauza apei şi a nisipului, greutatea unui buncăr este de două ori mai mare. Uneori, cablurile se rup, punând în pericol viaţa muncitorilor. (…) Odată scos din apă, (buncărul – n.red.) este dezmembrat pentru a fi mai uşor de transportat. Specialiştii au lucrat timp de doi ani la ‘buncărul ideal’ din beton şi fier rezistent, de pe care să ricoşeze gloanţele „, povesteşte Qemal Dervishi, în vârstă de 50 de ani, unul dintre tanchiştii de pe şantier.
Primul model a fost construit în 1968, sub supravegherea directă a dictatorului Enver Hoxha. Opt ani mai târziu, Albania a fost acoperită de o reţea complexă de aproximativ 700.000 de buncăre cărora le-au fost ataşate mii de tuneluri.
După căderea comunismului în anii ’90, albanezii au fost constrânşi să trăiască alături de aceste fortificaţii, costul pentru distrugerea acestora fiind considerat prea mare, mai precis opt sute de euro pentru fiecare buncăr.
Unii au încercat să scape de ele punând pneuri pentru ca structurile fortificaţiilor să explodeze sub efectul căldurii, însă în zadar. Astfel s-au obişnuit cu ele, transformându-le în restaurante sau declarându-le „hoteluri de zero stele” pentru îndrăgostiţi.
