Când am citit prima dată un titlu de ziar despre ea, am fost tentată să cred că e frumușică și atât. Cu toate acestea, a fost nedrept că prea puțini i-au oferit atunci șansa unui drept la replică acelei tinere femei, cu multă determinare și care mai era, pe deasupra, și frumoasă. Timpul a trecut și am urmărit parcursul ei, până când drumurile ni s-au intersectat. Vorbind cu ea, am descoperit o femeie puternică, sigură pe sine, care se bazează pe o experiență bogată și care nu se mai teme de nimic. Alexandra Dobre a continuat să meargă mai departe, demonstrând că e profesionistă prin proiectele pe care le-a construit. Se implică într-o mulțime de activități în beneficiul oamenilor și e neobosită în căutarea ei de a găsi soluții pentru cei ale căror destine depind de determinarea și atenția ei. Desigur, tinerețea și frumusețea unei femei rămân oricând „păcate” de neiertat pentru foarte mulți! Dar Alexandra continuă să-și consolideze cariera, cu responsabilitate și pasiune.
„M-am întrebat care este menirea mea”
– De unde ai izvorul acesta de generozitate și de drag pentru seniori, pentru oamenii vârstnici? Te-a impresionat ceva anume la bunicii tăi? A fost ceva în copilărie care te-a marcat și te-a făcut să fii sensibilă și atentă la această categorie de persoane?
Din copilărie, din educație și totodată din activitatea profesională. Cred că sunt trei lucruri care m-au condus în sensul acesta. De multe ori ne întrebăm – sau cel puțin mie mi s-a întâmplat, mai ales în copilărie și predominant în adolescență – care este rostul nostru în viață. M-am întrebat care este menirea mea, de ce am venit pe acest Pământ, care e misiunea pe care mi-o lasă Dumnezeu și cum reușesc să o împlinesc. M-am întrebat foarte mulți ani lucrul acesta și în permanență am încercat să găsesc răspunsul. Menirea este acolo unde simți că poți să aduci un zâmbet, o alinare, o bucurie, iar tu cu tine te simți împăcat și astăzi ai ales BINELE. Misiunea noastră cred că este să cultivăm binele în comunitatea în care ne aflăm, prin utilizarea cunoștințelor și abilităților pe care fiecare dintre noi le avem. Am ajuns să fiu absolventă de Drept și de Științe Politice, deci domenii care aparent nu au nicio legătură cu ceea ce îmi doream eu initial și anume Medicina. Bineînțeles că, urmând cursurile Facultății de Drept, m-am gândit că o să am o carieră în avocatură și nu mi-ar fi displăcut. Dar iată că am ajuns să fac politici publice, sociale, mai ales. Ca să revin la întrebare, da, în copilărie am crescut la bunici, când la cei materni, când la cei din partea tatalui. Mă pot considera norocoasă că i-am cunoscut pe toti patru. Părinții mei au muncit dintotdeauna foarte mult și au făcut eforturi imense pentru mine și pentru fratele meu. Nu provin dintr-o familie bogată, provin dintr-o familie normală, de oameni muncitori, care și-au câștigat fiecare bănuț prin muncă cinstită. Munca pentru a întreține doi copii, în condițiile unei societăți destul de dezechilibrate, i-a împiedicat însă să aibă foarte mult timp la dispoziție pentru a sta mai mult cu noi, să ne bucurăm mai mult unii de alții. Motiv pentru care, cel puțin când eram foarte mici, în perioada vacanțelor de vară, eu mai mult, dar și fratele meu, mergeam la bunici. La bunici începea povestea. Vezi tu, acolo, în casele cu povești, cu bunătăți alese pe care bunicile le faceau ca printr-o magie, timpul nu există sau are altă dimensiune, viața în sine are o cu totul altă dimensiune și se metamorfozează lucrurile într-un mod în care ai senzatia că cerul și pământul se unesc, iar tu poți fi oricând călător printre ele… Și acum îmi amintesc serile în care bunicii îmi împărtășeau povești din copilăria lor. Năztrușniciile aflate… încercam imediat să le pun și eu în funcțiune. Uneori chiar cu succes.
– La sat?
Da. Părinții mei sunt din provincie. Tata este dintr-o comună de lângă Călărași și mama dintr-o comună de lângă Brăila. Am avut o copilărie foarte frumoasă, plină de învățături de la bunici, plină de obiceiuri, tradiții, amintiri care ți se înfiripă în minte și suflet, dându-ți energie pentru anii care urmează. Când obosesc, mă întorc în copilărie, în casa cu miros de gutui coapte, lapte și clătite proaspăt însiropate cu miere și presărate cu nuci. Bunicii au scris prima filă a valorilor fundamentele în care și astăzi cred. M-au învățat omenia, credința, smerenia, mi-au arătat ce minuni poate să facă o vorbă bună sau un gest. Erau modești, cu mâini și chipuri brăzdate de greutăți, dar cu o lumină care umplea casa. Picături de lumină au așezat în fetița Alexandra. Îți dai seama că nu eram conștientă de acest fapt, dar azi știu cât de binecuvântată am fost.
„Nu am cuvinte să descriu cum trăiesc unii dintre seniorii noștri”
– Pentru că tot vorbești despre dimensiuni – dacă te-ai putea întoarce acum pe ulița copilăriei și te-ai întâlni cu… Alexandra, ce îți amintești că „voia” să devină? Care a fost primul vis… ireal al copilăriei? Și care erau perspectivele acestui copil, tu, provenind dintr-o familie normală?
Eu spun că misiunea mi-am găsit-o mai târziu. Și cred că a apărut odată cu un anumit moment din viața mea profesională. Pentru că, dacă m-ai fi întrebat copil fiind ce îmi doresc să fac, n-aș fi putut să indic o profesie anume. Îmi amintesc că îmi plăcea să stau la birou. Îmi improvizasem o măsuță și semnam cu plăcere toate hârtiile care îmi treceau prin mâini. Probabil așa îmi imaginam că făcea mama la birou. Și îmi improvizasem acest colțișor al meu, unde aveam tot timpul hârtii, pixuri, creioane și pe care nu suportam să le deranjeze nimeni… Nici nu știam să scriu la vârsta aceea, dar mâzgăleam cu importanță și seriozitate fiecare document. Ceea ce… întâmplător sau nu, fac azi, doar că de data aceasta nu în joacă. Cum este viața! Dar, repet, nu făceam aceste lucruri cu un țel foarte bine definit. Pur și simplu, așa îmi imaginam eu existența mea profesională. Asociam o imagine de succes cu un birou, cu hârtii multe, pe care era musai să le semnez. Departe de adevăr!… Sau, mă rog, se poate dimensiona și altfel, dacă ai întreba-o pe Alexandra de acum. Pot spune însă că, acum, am ajuns să fac ceea ce îmi place și drumul vieții m-a condus spre a-mi găsi cu adevărat vocația. Și asta s-a întâmplat când am ajuns la Centrul pentru Seniori al Municipiului București, unde am fost director general patru ani și jumătate. Am preluat o instituție de la zero, aproape. Nu aveam nici măcar un spațiu amenajat pentru birouri, erau doar câțiva angajați. Am preluat, practic, atât administrativ, cât și din punct de vedere al proiectelor și politicilor pe care trebuia să le implementăm, prin domeniul de activitate al instituției. În doar câteva luni, am reușit să formez o echipă de oameni tineri, implicați, și împreună să ridicăm pe picioare o instituție, să pregătim proiecte și politici publice care să vină în sprijinul și în beneficiul persoanelor vârstnice. Așa am ajuns să iau contact pentru prima dată cu acest grup-țintă reprezentat de seniori, de cei care au împlinit deja vârsta de 50 de ani și se duc până la – Doamne-ajută! – și peste 110. Nici nu bănuiam cât va înseamna această apropiere de oamenii pe care până atunci nu îi întâlnisem atât de des. Alături de dumnealor îmi amintesc de copilărie, de bunici, de farmecul acelei vârste nevinovate în care întreaga lume ești tu. Doar că de data aceasta am văzut și partea neplăcută a vârstei a treia. Am întâlnit oameni singuri, izolați în apartamente înghețate, așteptând ca cineva să le mai ciocăne la ușă. Am văzut lacrimile neputinței și durerile înstrăinării. Neajunsurile… nu am cuvinte să descriu cum trăiesc unii dintre seniorii noștri. Societatea noastră nu a fost prea prietenoasă cu ceea ce înseamnă această etapă a vieții. Destul de nemiloși întâmpinăm această etapă a vieții și pe cei care o trăiesc. Uităm că nu s-a inventat elixirul tinereții fără bătrânețe! Au fost atât de multe momente în care auzeam oameni stigmatizându-i pe cei mai în vârstă și învinuindu-i pentru situația precară pe care unii o au. Chiar precară! Am auzit spunându-se că nu au muncit destul, că nu și-au făcut bine calculele pentru pensie… Dar n-ai ce calcule să faci când tu muncești 30-40 de ani la o unitate cu trei schimburi, la nu-știu-ce fabrică sau la angajatorii nepăsători, traversând niște ani pe care totuși îi cunoaștem și știm cu ce bagaj ne-au lăsat… iar talonul de pensie arătă o sumă de o mie și ceva de lei. A cui este vina?!
– Mai cu seamă că acești oameni au traversat o perioadă a României… indecise.
Exact!
„Am capacitatea de a strânge oameni în jurul meu”
– Facultatea de Drept, Facultatea de Științe Politice. Visai să schimbi ceva în România? Ai fost genul acela de tânără bătăioasă? Ai rămas astfel?
Entuziastă. Da, am fost. Am fost și încă sunt. Îmi place mie să cred că sunt un tânăr entuziast și dornic să facă schimbări în bine.
– Doar că acum ești și rațională.
Am cochetat, într-adevăr, cu domeniul politic, în sensul în care de mică m-am implicat în activitatea organizațiilor neguvernamentale și ulterior a unui partid politic, evident la organizația de studenți și apoi de tineret.. Am reușit atunci și cred că reușesc și acum să strâng o comunitate frumoasă în jurul meu. Este, de fapt, ceea ce mă definește– capacitatea de a aduna oameni în jurul meu, alături de care să creez comunități bazate pe dorința de a construi împreună. În general, deși sunt puțini cei care au capacitatea să înțeleagă acest fapt, succesul stă într-o echipă, iar tu ca lider trebuie să fii conștient de faptul că datorezi echipei tale mult din ceea ce ești. Și, revenind la acea etapă a vieții mele, formasem o comunitate de tineri absolut impresionantă, deși partidul politic din care făceam parte la vremea respectivă – când aveam 18-19 ani – era un partid foarte mic. Cu toate acestea, noi aveam cea mai mare organizație de tineret dintre toate partidele politice, inclusiv cele mari! Era absolut impresionantă forța noastră de a umple săli, amfiteatre. Îmi amintesc organizarea unei școli de vară, la Costinești. Tot amfiteatrul acela de mii de locuri era plin de tineri, de studenți frumoși și entuziaști. A fost un eveniment care m-a făcut să înțeleg plus valoarea pe care ți-o oferă o echipă, o comunitate, un grup pe care îl formezi și în care te oglindești. Pentru că într-adevăr, o echipă devine oglinda ta.
„De cele mai multe ori, ideile mari mor pentru că nu are cine să le implementeze”
– Simțeai atunci că politica e drumul tău?
Mi-a plăcut foarte mult aceasta activitate. Am simțit și am crezut foarte mult în ceea ce făceam la vremea respectivă. Uneori această încredere a mea în oameni, în acțiuni, în promisiuni se transformă într-o slăbiciune și nu îmi este teamă să recunosc. Cred, cu oarecare naivitate, de multe ori, că poți să schimbi ceva în lumea asta mare. Pe alocuri am și reușit, dar insuficient în raport cu nevoia pe care fiecare o conștientizăm. Și da, am crezut, pentru că la vremea respectivă – vorbim de acum 10 ani sau mai mult – , existau încă modele în administrația publică. N-aș vrea să dau nume, pentru că nu cred că este momentul acum, dar aveam oameni la care să ne rapotăm, să ne uităm cu admirație, cu respect și cu dorința de a deveni cândva ca ei. Raportându-ne la perioada în care ne aflăm, e mai complicat să găsești oameni pe care să vrei să-i urmezi și care să poată să-ți fie mentori, mai ales în politică. E dificil și atunci am renunțat la această idee, axându-mă pe partea de administrație publică și pe implicarea mea în schimbare, din interiorul sistemului. Pentru că, practic, politicianul e la vârf, el e cel care coordonează, gestionează activitatea, vine cu ideile, dar are nevoie de oameni pregătiți, care să le pună în practică. Pentru că, de cele mai multe ori, ideile mari mor, neavând cine să le implementeze. Și atunci nu pot să spun că am rămas în umbră. Am ajutat, de-a lungul timpului, cu ideile și experiența mea, mulți oameni politici. Am scris programe de guvernare pentru unii dintre ei, am oferit idei, proiecte, însă nu am mai activat politic de câțiva ani buni. N-am nicio funcție politică. Nu candidez la nimic, cel puțin deocamdată, dar am rămas aproape de ceea ce înseamnă domeniul politic.
„Într-o societate care încă este profund misogină, așa cum e societatea românească, mie mi-a fost foarte greu”
– Ești o forță și mă gândesc că întâlnirea ta cu funcționarii publici nu a fost comodă pentru niciuna dintre părți. Tânără, frumoasă, deșteaptă, determinată, într-un sistem comod. Cum te-ai făcut respectată și cum ai reușit să te impui?
A fost și este foarte complicat, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru faptul că sunt femeie și, într-o societate care în care suntem privite cu scepticism, așa cum e societatea românească, mie mi-a fost foarte greu. Și nu sunt un caz singular. Sunt sute, mii, zeci de mii de femei aflate în aceeași situație cu mine, care trebuie să muncească cu mult mai mult, dublu, triplu față de un bărbat, pentru a-și primi recunoașterea. Oamenii au tendința să creeze tot felul de stereotipuri, să se folosească de prejudecăți pentru a nu ieși din acea stare de political correctness, au tendința de a interpreta și nu e nimeni de judecat pentru acest fapt. Însă pentru tine – omul, femeia și profesionistul care ai muncit mereu, ai alergat și te-ai străduit ca fiecare detaliu al muncii tale să facă diferența, este dureros să vezi cum ești pus la zid doar pentru că ești femeie și ai atuurile unei femei. Este foarte complicat să ajungi să-i faci pe oameni să vadă adevărata ta față și pregătirea profesională. Cred că din acest zbucium și din această luptă constantă să demonstrezi lucruri doar pentru că fiind femeie, fiind tânără, oamenii îți pun ușor etichete, privind cu multă îndoială capacitatea ta profesională … izvorăsc multe.
– În goana aceasta s-a întâmplat și să uiți de tine?
De multe ori. De fiecare dată trebuie să vii cu ceva nou și de fiecare dată trebuie să continui să înveți. Tocmai de aceea, dacă te uiți în CV-ul meu, o să vezi că eu am două facultăți absolvite. Am intrat la ele cu examen, deci nu cu un dosar. Înainte, în parcursul meu educațional, am fost mulți ani – adică în școala generală, din clasa întâi până în a VIII-a și în primii ani de liceu – șefă de promoție, am luat premiul întâi. Deci, nu întâmplător am fost la două facultăți. Am făcut un MBA la Catedra UNESCO. Am un doctorat în Științe Administrative, pentru că niciodată n-am simțit că e suficient astfel încât să simt că oamenii știu ce fac, că îmi văd rezultatele. Nu! Tot timpul a trebuit să fac și mai mult, și mai mult, pentru că este important să îți dorești să evoluezi pentru tine și pentru generațiile ce vin din urmă.
– Ai devenit cunoscută și în atenția cetățeanului de rând din România în urma unor titluri de ziare. Vreun jurnalist, înainte să te considere frumoasa consilieră a unui om politic extrem de influent și important, te-a sunat, a stat de vorbă cu tine, a vrut să te cunoască?
Nu, niciodată.
– Te-ai considerat o victimă atunci?
Am fost o victimă. Și îmi pare rău că nu am știut să reacționez, dar, mă rog, așa judec cu mintea de acum. O acțiune nepotrivită, într-un context nefericit, m-a dus într-o situație pe care niciun tânăr nu ar trebui să o trăiască. Este genul acela de întâmplare care distruge vise, taie aripi, curmă destine. Știi cum… ajungi la vorba părinților sau a bunicilor, când ei spun că „dacă aș fi avut pe vremea de atunci, mintea de acum, lucrurile ar fi stat altfel”. Da, eram o tânără la început de drum. Lucram la cabinetul domnului ministru de Interne, la acea vreme, alături de foarte mulți tineri și tinere. Doar că, în naivitatea mea, necunoscând implicările unor astfel de momente mai dificile, am avut îndrăzneala să spun ce cred, să fiu sinceră și am ieșit cu un mesaj nu foarte inspirat, la momentul respectiv. Un mesaj public, de susținere. Și atunci sigur că toate lupele s-au întors asupra mea și am avut această neșansă care poate ulterior s-a transformat într-o șansă. De ce nu?! Pentru că, peste ani, oamenii din presă, cunoscându-mă, și-au dat seama de calitatea mea umană, profesională, mulți dintre ei devenindu-mi prieteni, pe unii chiar ajutându-i în diferite momente sau situații ale vieții lor. Chiar îmi amintesc cu amuzament un moment, la un congres organizat pentru Tineret. Era plin de presă și toți jurnaliștii în preajma mea. M-au întrebat abia atunci, după ani distanță, cum a fost și ce s-a întâmplat. Evident că am răspuns punctual și demn la toate întrebările – chiar am fost mândră de mine. Atunci au început lucrurile să se lămurească. Ulterior, crescând și maturizându-mă, prinzând mai mult curaj, fiind mai sigură pe mine și pe puterile mele am învățat să nu mai las lucrurile neclarificate. Toți avem drept la replică, lucru pe care l-am aplicat când a fost nevoie, dar ulterior. La vremea respectivă am fost prea copil, am fost prea naivă și lipsită de experiență, astfel încât nu am ripostat. Și, din cauza lipsei de reacție din partea mea, lucrurile au mers așa, într-o zonă gri. Nu am putut să scap mult timp de eticheta aceea. Și mi-a făcut foarte mult rău și în viața personală, și în viața de familie.
– Era cineva în viața ta, acasă?
Sigur, actualul meu soț! A fost complicat, mai ales pentru părinții mei, care m-au crescut cu niște principii, cu niște valori. A fost greu și nedrept pentru bunicii mei, despre care povesteam la începutul interviului și pentru părinții mei, care au știut permanent toate sacrificiile pe care eu le-am făcut… Am fost un copil care a învățat mereu pentru că știam că premiile acelea nu se obțin fără muncă și fără sacrificii. Eu n-am avut copilărie, nu am avut adolescență. Eu nu știu ce înseamnă să ieși într-un club, rar îmi permiteam să merg la ziua de naștere a vreunui coleg. Știam doar să învăț și să îmi completez cursurile cu tot felul de activități extrașcolare. Îmi plăcea să merg la clubul de dezbateri. Am participat la campionate internaționale de dezbateri, în echipa liceului. Am absolvit unul dintre cele mai bune licee din București. Am intrat cu 9,89. Genul acesta de tânăr am fost, care participa la olimpiade și era premiant.
– Te-a scos de pe șine acel moment? Atât de tare încât să zici „vreau o meserie ca oricare alta, nu mă duc mai departe”? Sau te-a ambiționat? Și poate chiar ți-a creat dorința de de revanșă?
M-a ambiționat. N-aș spune că mi-a creat o dorință de revanșă, pentru că nu sunt un om răzbunător sau avid după revanșă. Însă da, m-a ambiționat, pentru că muncisem mult prea mult ca să renunț la toți anii aceia de sacrificiu. Abia îmi găsisem locul unde mă simțeam bine, adică administrația și îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam, ca să renunț. Motiv pentru care am mers înainte. Am avut șansa ca, pe parcursul vieții, să îmi apară oameni care să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, să-mi remarce eforturile și rezultatele și să mă susțină. Pentru că, din păcate, astfel de remarci par să nu dispară niciodată. La Sectorul 4, la Centrul Cultural, am reușit timp de aproape doi ani ca peste 1.000 de copii din sector, proveniți din familii defavorizate și vulnerabile, să beneficieze gratuit de cursuri de limba engleză, limba franceză, limba japoneză, limba arabă, cursuri de șah, cursul de teatru, de dans popular, de dans modern. Activități extrașcolare pe care părinții lor, din pacate, nu le-ar fi putut susține niciodată. Mai mult decât atât, profesorii veneau și gratuit. Cu toate că aveam buget la îndemână pentru desfășurarea activității de la Consiliul Local al Sectorului 4, am ales să economisesc acolo unde pot, tocmai din dorința de a dezvolta cât mai mult. Și, repet, aproape doi ani să ai profesori care să vină să-ți predea gratuit într-un spațiu care nu te costă și de care copiii și părinții să beneficieze gratuit… e o realizare care nu cred că e la îndemâna oricui. Mai ales în administrație – o zonă în care oamenii, de multe ori, cheltuie banii pe tot felul de lucruri justificate sau mai puțin justificate de nevoia cetățeanului.
„Au fost momente în care mi-a plăcut ideea de putere”
– Îți place ideea de putere? Pe mine mă fascinează faptul că în vârful stiloului tău poate fi o decizie importantă pentru atâția oameni care au încredere în tine sau care nici măcar nu știu că ești tu acolo, dar care au nevoie de ceea ce vrei tu să implementezi.
Au fost momente în care mi-a plăcut ideea de putere, dar pe măsură ce timpul a trecut și mai ales după ce mi-am format o familie și am devenit mamă, pot să spun că nu-mi mai place. Îmi desfășor activitatea cu drag, dar spun că nu-mi mai place pentru că presiunea responsabilității este foarte mare. Fiecare document pe care îl semnezi, fiecare om care îți trece pragul așteaptă de la tine soluția, fiecare telefon, mesaj la care trebuie să fii atent… Și zilnic numai astfel de responsabilități te întâmpină. Doar astăzi am semnat zeci de petiții, de răspunsuri către instituții. Și tocmai pentru că în pixul tău, de multe ori, stau poate chiar destinele unor oameni, e apăsător. Anul trecut… de fapt, timp de un an și jumătate, la Ministerul Familiei am coordonat Programul Național de Fertilizare in Vitro. Și urmează să-l coordonez și pe al doilea. Este o imensă responsabilitate atunci când sunt implicați mii, zeci de mii de oameni pentru care tu trebuie să gestionezi un program care poate însemna ultima șansă să devină părinți. O hârtie în sine nu valorează nimic, dar când ea aduce speranța unei vieți, înseamnă totul. Și atunci, puterea nu mai devine neaapărat plăcută.
– Ce scrie acum pe cartea ta de vizită?
N-am o carte de vizită pentru că nu sunt gata. (N.R.: Râde!) Scrie Director General, Direcția Generală Tineret, Familie și Politici Demografice, Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse.
– Și mai scrie de la „voluntar” la „fundraiser”, „consilier în Comunicare”…
ONG-ist, da!
– Cum faci trecerea de la instituții publice la ONG?
E bine să le cunoști și să activivezi în sfere. Această pendulare îți deschide un orizont în care cunoști, de ambele părți, și punctele slabe și punctele forte. Pentru un ONG, finanțarea este o imensă provocare. Să-ți asiguri în permanență banii pentru activități, să reușești să transmiți un mesaj puternic care să impacteze societatea… Să vezi ce înseamnă și ce eforturi depui în strângerea lor… Nu sunt mulți care se îngrămădesc să te ajute. Ba dimpotrivă! Îți pun chiar piedici. Însă această activitate îți oferă prilejul să devii mai puternic, să crezi mai mult în visul tău. În urmă cu 5 ani am înființat Institutul Român de Îmbătrânire Activă, un ONG dedicat persoanelor vârstnice. Am o echipă mică și împreună încercăm să dezvoltăm programe prin care să contribuim la îmbunătățirea calității vieții persoanelor vârsnice. Două dintre cele mai de succes proiecte sunt „Seniori de Colecție”, pe care îl desfășurăm de aproximativ 2 ani, lunar, și Congresul Național de Îmbătrânire Activă, ajuns anul acesta la cea de-a doua ediție. „Seniori de Colecție” este genul acela de proiect care vine să îți vorbească despre oamenii care au dat sens României de astăzi. Proiectul propune întâlniri lunare cu seniori care, în domeniile lor de activitate, au devenit repere pentru societate și generațiile ce urmează. Sunt povești de viață văzute din perspectiva omului care, retras din activitate, vede viața cu alți ochi. Pentru el, ascensiunea profesională nu mai este o miză, ci viața însăși, bucuria fiecărei dimineți în care, în cinstea amintirilor la cafeaua de dimineață, îți permiți să răsfoiești o carte. Congresul Național de Îmbătrânire Activă este un alt gen de proiect. Aici încercăm să creăm punți de legătură în mediul public și privat între asociații, proiecte, demersuri care să vină în sprijinul persoanelor vârstnice. Avem nevoie de o societate care să înțeleagă fenomenul îmbătrânirii. Întreaga Europă își întoarce privirile asupra acestui nou concept de îmbătrânire activă. Este foarte important să ne acordăm cu Europa și să creăm o societate în care înaintarea în vârstă să nu mai fie privită ca un obstacol, ci ca o etapă firească.
– De unde atâta energie?
De la Dumnezeu. Eu sunt un om foarte credincios și cred că de acolo vine totul. Pentru că, ori de câte ori am simțit că obosesc sau că nu-mi găsesc locul sau că-mi pierd direcția, m-am întors la biserică. M-am întors la rugăciune. Nu neapărat la biserică, efectiv ca instituție, ci ca simbol. M-am întors la părintele la care mă spovedesc dintotdeauna, la care am botezat-o pe Maria, pe fiica mea. Am cerut sfaturi și m-a ajutat foarte mult să mă regăsesc. Cred că e foarte important să existe un echilibru în viața noastră, indiferent în ce credem. Eu cred în Dumnezeu. Trebuie să fie Ceva de care să ne agățăm și care să ne ajute să putem să mergem mai departe, care să ne ofere liniște, care să să ne dea efectiv puterea asta de a continua. Și sigur că se adaugă plăcerea lucrurilor pe care le fac și plăcerea de a vedea rezultate. Eu sunt un om al soluțiilor și al rezultatelor, nu neapărat al găsirii de probleme. Și atunci când văd că lucrurile se întâmplă, că se finalizează cu succes, văd mulțumirea celor pentru care se întâmplă activitățile respective. Pe mine mă încarcă foarte mult lucrurile acestea și îmi dau putere să muncesc.
„Sunt Mama Mariei”
– Când n-ai mai simțit frumusețea și tinerețea ca fiind poveri? Când te-ai simțit femeia care poate pune tocul adânc și răsunător în podea?
De curând, aș putea spune. Mai ales după ce mi-am întemeiat o familie și după ce am devenit mamă. După ce am născut-o pe Maria, pe fetița mea, am simțit că toate celelalte lucruri care mă afectau și contau pentru mine până la acel moment – un titlu de ziar, ceva denigrator sau că unor persoane pur și simplu nu le place de mine – efectiv toate acele lucruri am simțit că au dispărut. Adică nimic nu mai era la fel de important precum devenise ea. Îmi dau seama că toate lucrurile, toată zbaterea noastră de zi cu zi dispar, pălesc în fața importanței pe care un copil o are în viața noastră. Poate sunt oameni care nu au copii, poate nu își doresc sau au un alt centru al universului – părinții, bunicii, un cățel, prietenii… În momentul în care se întâmplă ceva cu cei din centrul universului nostru, toate celelalte lucruri pălesc. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre propriul copil. Și cred că atunci s-a întâmplat să simt efectiv în mine o schimbare și să-mi dau seama că nimic altceva nu mai contează.
– Ești „Mama Mariei”…
Exact. Sunt „Mama Mariei”. Și asta cred că e cea mai importantă calitate! Prima dată pe cartea mea de vizită ar trebui să scrie „Mama Mariei” și apoi toate celelalte.
– Ce crezi că va spune Maria despre tine, când va ajunge o tânără femeie despre tine? Sau ce ți-ai dori mai degrabă să-i transmiți copilului tău încă de acum, de când te descoperă.
Maria are 3 ani. Mi-aș dori să pot să fiu pentru ea ce a fost mama mea pentru mine. Și ce este mama pentru mine! Un model și un exemplu de sacrificiu! Îmi aduc aminte că mama a muncit dintotdeauna. Și tata, desigur. Dar puterea de sacrificiu a mamei nu se compară cu nimic în lumea aceasta. Mama este femeie, gospodină, cultivând excelența nu doar acasă, ci și în domeniul ei profesional… gătește, spală, face curat, are grijă de fiecare în parte și tuturor seara ne stinge lumina spunându-ne „Noapte bună!”… apoi se ocupă și de ea… Eu sunt norocoasă, o am pe mama lângă mine și viața mea este mult mai puțin complicată…Dar, mama nu a avut norocul de o avea pe mama ei lângă ea, bunica mea rămânând în provincie. Iar bunicii din partea tatălui decedând mult prea devreme, din păcate… Și atunci, mama a fost un model de abnegație, de sacrificiu și de muncă efectiv continuă. N-am auzit-o niciodată să-i fie rău, să se plângă de ceva, cu toate că probabil i-a fost. Sunt convinsă că i-a fost foarte greu. Acum, având și eu familia mea și copilul meu, abia acum îmi dau seama cu adevărat cât de greu i-a fost și o apreciez și mai mult! Văzând cât de greu se crește un copil, respectul meu față de părinți a crescut și mai mult decât era deja.
– Ai următorul vis profesional în față sau pur și simplu trăiești fiecare provocare în momentul în care vine?
N-aș putea să spun că îmi doresc ceva pentru mine. Îmi doresc însă două lucruri pentru seniorii din România. Unul dintre ele este ca statul să înțeleagă importanța pe care ei o au și fenomenul acesta al îmbătrânirii cu care ne confruntăm tot mai mult și tot mai des, mai ales noi în România și noi în Europa. De asemenea, mi-aș dori să văd mai multe programe pentru ei. Mi-aș dori să văd mai multe programe și pentru cei mai tineri, în care să ni se explice ce înseamnă ieșirea la pensie, ce înseamnă fenomenul îmbătrânirii, cum putem să îmbătrânim activ și sănătos și din punct de vedere fizic, dar și din punct de vedere mintal, ce anume trebuie să facem ca să ne pregătim din punct de vedere financiar pentru pensie, astfel încât să nu ajungem o povară financiară pentru copii și pentru nepoți. Vremurile s-au schimbat. Și este important să ne câștigăm dreptul la o viață decentă indiferent – până la urmă – de vârstă, cu atât mai mult după o viață de muncă. Dar, lucrurile acestea trebuie să le învățăm din tinerețe și din vreme, pentru că, odată ajunși la pensie, poate fi prea târziu. Și mai doresc un lucru! Mi-aș dori ca în România să se înființeze o Agenție Națională a Persoanelor Vârstnice, pentru că în România, în momentul de față, persoanele de peste 65 de ani reprezintă 4 milioane de oameni din 17-18 milioane, câti mai suntem noi acum. Ceea ce înseamnă enorm! Și atunci aș vrea să văd îmbunătățiri. Mi-aș dori să văd că există o singură instituție care centralizează problematica vârstnicului, astfel încât atunci când se întâmplă ceva oamenii să nu mai fie direcționați de la o instituție la alta, ca în final să ne dăm seama că nimeni n-are, de fapt, competență în problema respectivă și fiecare trimite mai departe. Un om în vârstă, care abia reușește să se susțină și să se miște, nu ar trebui să fie plimbat de colo-colo, chiar și pentru o adeverință chiar și pentru un dosar de pensie. E complicat să meargă la șapte instituții… Și atunci, cred că o soluție pentru situația aceasta, o variantă care ar putea îmbunătăți lucrurile pentru grupul acesta țintă ar fi o instituție de sine stătătoare, care să se adreseze în totalitate, de la un capăt la altul, problematicii vârstnicului și care, de asemenea, să poată finanța alte organisme… instituții… organizații. Asta mi-aș dori! Pentru că, în domeniul acesta, dacă nu ar exista organizațiile neguvernamentale, statului i-ar fi extraordinar de greu. Și, dacă nu ar exista și companiile private care desfășoară activități pentru vârstnici! Acestea au centre rezidențiale pentru vârstnici, unele dintre ele foarte bine puse la punct și foarte eficient manageriate. Noi nu avem suficientă ofertă pentru câtă cerere există, din punct de vedere al programelor și proiectelor.
– Mi-ai spus că, odată cu experiența, te-ai detașat de starea de neliniște pe care o aveai cu ceva ani în urmă. Probabil că așa se va întâmpla și peste niște ani de aici încolo. Atunci când vei ajunge senioară… Imaginează-te o doamnă cu părul dalb și cu nepoți alături. Ce crezi că ar admira „această doamnă vârstnică” la Alexandra de azi? Vei spune „Ce tânără în forță eram? Ce visătoare, ce naivă?”, poate.
Mi-ar plăcea să mai fiu naivă, să-mi recâștig naivitatea adolescenței – parcă te descprinzi mai ușor de tumultul lumii și poți pluti în universurile pe care ți le creezi. Din păcate, însă, mi-am pierdut pe parcurs această naivitate, pentru că viața cu ale ei încercări m-a marcat și îmi este greu astăzi să mai zâmbesc la fel de mult. Experiența mi-a luat naivitatea, pentru că m-am lovit și de fața urâtă a lucrurilor, a oamenilor…. M-a și ajutat acest lucru și mă ajută în continuare foarte mult. Dar recunosc că mi-ar plăcea să mai am acea doză de naivitate. Cred că Alexandra de atunci ar admira pasiunea pentru muncă. Eu sunt un om care muncește extraordinar de mult. Inclusiv după ce plec de la birou – pe la 7, 8, 9 seara… după ce ajung acasă și petrec puțin timp cu Maria, după ce o adorm, continui să muncesc. Din păcate, uneori petrec prea puțin timp cu ea, dar acestea sunt vremurile… Efectiv am momente în care simt – și îmi spune și soțul meu asta – că mintea mea nu se oprește niciodată! Este într-o permanentă goană după idei. Mintea mea este permanent în acțiune și în alertă… că mai trebuia să se facă ceva. Recunosc că, de multe ori mă trezesc scriind mesaje spre miez de noapte, dar colegii mei s-au obișnuit și nu se supără. Nu știu dacă e bine, nu înseamnă că sunt un model, dar asta cred că ar admira – eu am întâlnit foarte puțini oameni ca mine, care sunt cu adevărat dedicați și simt o plăcere pentru muncă. În general, oamenii muncesc pentru că trebuie, așteaptă să se termine ziua de muncă, se uită la ceas, pleacă cu câteva minute mai devreme… Eu nu sunt așa! Eu mă hrănesc din muncă și îmi place foarte mult să muncesc. Cred că asta aș putea să admir la mine și peste ani!