Noul vas de 8.000 de tone va avea o capacitate de 20.000 mile nautice, o autonomie de 60 de zile şi va putea sparge un strat de gheaţă gros de 1,50 metri. El va fi, de asemenea, dotat cu o platformă pentru elicopter şi va fi pus în funcţiune în 2014, scrie săptămânalul Le Point în ediţia de luni.
Efortul chinezilor pare minor în comparaţie cu ceea ce fac deja marile puteri riverane Marelui Nord, în special Rusia. Şantierele navale ruseşti au construit cel mai mare spărgător de gheaţă din lume, NS50 Let Pobedy (peste 23.000 de tone), lansat în 2007 şi dotat cu propulsie nucleară, ceea ce îi conferă o autonomie net superioară. Moscova are în total douăsprezece spărgătoare de gheaţă, din care şapte nucleare. Canada are mai multe, 21, din care cel mai mare cântăreşte puţin peste 11.000 de tone. Statele Unite au trei, dar unul este în revizie la Seattle, al doilea este scos din funcţiune şi al treilea se dovedeşte incapabil să spargă straturi foarte groase de gheaţă.
De ce se interesează Beijingul de acest ocean îngheţat şi de poli?, se întreabă publicaţia. Se pare că Antarctica îl interesează din motive ştiinţifice. ‘Dragonul zăpezilor’ s-a reîntors la 8 aprilie la baza din Shanghai, după ce şi-a încheiat cea de-a 28-a expediţie în Antarctica. Oamenii de ştiinţă aflaţi la bordul acestui vas au derulat ‘diferite acţiuni de cercetare, legate mai ales de mediul de la Polul Sud’, a anunţat agenţia China Nouă fără a oferi alte detalii. Specialiştii chinezi au instalat, de asemenea, un telescop pentru observarea acestei regiuni antarctice.
În ceea ce priveşte Marele Nord, China nu este decât la cea de-a cincea expediţie, care este pregătită intens de mai multe luni. Plecarea va fi la începutul lui iulie şi va dura toată vara. Noutatea acestei expediţii este că, pentru prima dată, nava va urma ruta arctică din nord-est, care se întinde de-a lungul coastei ruse.
Arctica, care din punct de vedere istoric este controlată de Statele Unite, Canada şi Rusia, este pe cale de a deveni ‘noul teren de joc’ al chinezilor. Beijingul se interesează din ce în ce mai mult de această regiune, unde topirea gheţarilor deschide oportunităţi comerciale, dar poate şi strategice. ‘Arctica este o platformă care deserveşte toate oceanele. Dacă, într-o zi, China reuşeşte să instaleze acolo un submarin nuclear, ea va putea descuraja Europa, Rusia şi Statele Unite’, afirmă un expert militar aflat la post la Beijing.
Potrivit estimărilor, din cauza topirii zăpezilor, Arctica ar putea deveni navigabilă, cel puţin vara, prin anii 2020-2040. Deci noi rute comerciale ar putea fi create. Ruta Shanghai-Hamburg, via strâmtoarea Bering, situată între Alaska şi Siberia orientală, ar fi astfel scurtată cu 6.400 de kilometri faţă de ruta clasică prin Oceanul Indian, apoi prin canalul de Suez. Este suficient pentru ca să trezească interesul Chinei, devenită în 2010 primul exportator din lume. Experţii rămân totuşi prudenţi. Pe termen, mediu, doar spărgătoarele de gheaţă sau vasele cu cocă dublă pot alege rutele arctice.
Arctica adăposteşte şi resurse energetice. Potrivit estimărilor realizate în 2008 de United States Geological Survey /USGS/, calota glaciară ascunde 30% din rezervele mondiale de gaz încă nedescoperite şi 13% din cele de petrol.
Aceste zăcăminte sunt ‘importante, dar nu colosale’, afirmă Frédéric Lasserre, profesor de geografie la Universitatea Laval din Québec. În plus, ele aparţin în proporţie de ‘95% statelor riverane Oceanului Arctic’. Pentru a le exploata, China ar trebui mai întâi să cumpere licenţa de exploatare, dar şi tehnologia necesară operaţiunilor de extracţie în ape de mare adâncime, pe care acum nu le are.
‘Prezenţa întreprinderilor chineze în Arctica este în stadiul embrionar. Ele preferă să semneze acorduri de parteneriat cu întreprinderile străine pentru exploatarea în comun a acestor zăcăminte. (…) Preferă să se concentreze în prezent asupra zăcămintelor mai uşor de exploatat, din cauza grelelor condiţii de muncă’, adaugă cercetătorul.
De asemenea, China posedă din 2004 o mare bază de cercetare pe Insulele Svalbard, un arhipelag din Oceanul Arctic, care aparţine, din punct de vedere juridic, Norvegiei.
‘Din 2009, China se interesează din ce în ce mai mult de Arctica, chiar dacă acţionează cu mare prudenţă. Beijingul ştie perfect că nu dispune de drepturi suverane asupra regiunii’, afirmă Linda Jakobson, directoare pentru studii asiatice la Lowy Institute for International Policy, un grup de reflecţie din Sydney, autoare a unui raport despre acest subiect publicat de Stockholm International Peace Research Institute.
Dar China are dreptul de a naviga în apele internaţionale, situate dincolo de zonele economice exclusive care ţin de suveranitatea a cinci state riverane Oceanului Arctic – Statele Unite, Canada, Danemarca, Norvegia şi Rusia.
Pe de altă parte, China este prea ocupată pe moment ca să-şi apere interesele în Marea Chinei Meridionale. ‘Arctica nu figurează ca o prioritate pe agenda sa politică, mass-media internaţionale au fost prea alarmiste în această privinţă’, adaugă Linda Jakobson.
În mediile academice chineze, câţiva oameni de ştiinţă au încercat totuşi să-i facă pe conducătorii comunişti să emită revendicări într-un mod mai agresiv. ‘Cine va controla Arctica va controla şi economia mondială şi un nou culoar internaţional strategic’, a avertizat Li Zhenfu, profesor la Universitatea maritimă din Dalian, într-un articol din 2009. Dar mesajul său nu a fost ascultat.
Guvernul chinez preferă pe moment prudenţa şi nu a exprimat încă o poziţie oficială cu privire la Arctica. Dar acest lucru nu împiedică Beijingul să pregătească terenul. După ce a primit un prim refuz în 2009, China şi-a reînnoit cererea de a deveni observator permanent în cadrul Consiliului Arcticii, forum interguvernamental consultativ. Un statut care i-ar permite să ia parte la discuţii şi să-şi exprime poziţia, dar în niciun caz să participe la votarea recomandărilor, privilegiu rezervat doar ţărilor riverane.
