Andrei Cătălin Pop are 27 de ani și deja destulă experiență în business pentru a vorbi într-un interviu amplu despre antreprenoriatul românesc, despre obstacolele pe care le-a întâlnit în diferite domenii și despre cum arată perspectivele grupului internațional pe care l-a fondat. Cântă la pian, își dorește o familie și caută dragostea de dincolo de cărțile de vizită.
– Ești foarte tânăr și deja ai proiecte îndrăznețe în business…
Sunt foarte tânăr, dar deja am experiență pentru că am început să mă implic în business de foarte devreme. Am 27 de ani. Povestea mea s-a consolidat într-un mod mai rapid decât poveștile multor altor oameni datorită faptului că provin dintr-o familie care s-a construit în perioada postdecembristă. Părinții mei s-au apucat de afaceri, de importul de textile din Asia, ulterior dezvoltând o serie de lanțuri de retail de îmbrăcăminte și ulterior investind în zona de imobiliare.
– Părinții tăi și ei probabil că foarte tineri, nu?
La vremea respectivă, da. Acum au 54, respectiv 56 de ani.
– Practic, te-ai format într-o familie de succes, din punct de vedere al stabilităţii financiare. Cum se face că nu te-ai abătut de la drumul serios și ești la rândul tău o personalitate sau, mai bine spus, o personalitate în devenire?
Eu nu sunt o personalitate în devenire, sunt o personalitate.
– Se spune despre unii dintre cei care provin din familii cu putere financiară că se rătăcesc pe drum… Mă gândeam cât mai ai de parsurs până când o să ai la vârsta de acum a părinților tăi, la câte mai poți face…
O să fiu departe atunci. Foarte departe! Și nu aici în România, din păcate. Nu e loc pentru un viitor cu perspective înalte, indiferent cât de bine intenționați am fi sau cât de mult ne-am iubi țara și am vrea să facem lucruri aici. Pentru că nu se poate…
„Orice colaborator ai avea în România, îți este partener la câștig și niciodată la pierderi”
– Te-ai convins de asta?
Toate experiențele noastre de-a lungul anilor pot fi rezumate la faptul că orice colaborator ai avea în România, îți este partener la câștig și niciodată la pierderi. Dacă ai un furnizor de servicii sau de produse, cât timp îți merge bine este partenerul tău, când nu îți mai merge bine nu îți mai e partener. Ai un partener în statul român… În România, statul câștigă și dacă antreprenorul pierde. Statul câștigă în continuare, până când pierde antreprenorul. Și nu este o problemă de valoare a taxării. TVA-ul în România este standard pentru piața europeană, impozitul pe profit față de alte țări este încă bun. Nu vorbim aici de paradis fiscal dar, pe de altă parte, când vrei să ai o economie cu care să impulsionezi angajatorii să angajeze din ce în ce mai mulți oameni și pe salarii cât mai bune, nu poți promova o asemenea politică de taxare a salariilor,exagerată și discriminatorie în fața unui sistem de sănătate rudimentar.
– Cu toate acestea, primii pași în business i-ai făcut în România. E „o școală” grea? Dacă reușești aici, e mai simplu în alte țări?
Au fost două etape ale primelor experiențe de business în România. Prima parte a fost perioada de observație, când eram încă mic și am avut experiențe diverse prin magazinele alor mei, prin șantierele părinților mei… Ulterior am plecat la Facultate. În România am absolvit Colegiul Național „Tudor Vianu” și apoi am plecat în Statele Unite, la facultate, la University of Miami. Am mai avut un program de studii universitare la Stanford. Am făcut niște cursuri de Macroeconomie și de Politică a Orientului Mijlociu. Perioada de observație în România pe partea antreprenorială a fost marcată la început de o perioadă de boom economic până în 2007-2008 când a început criza, după care ce s-a putut observa – eu, crescând – au fost disperarea și noile trenduri evoluționale. Aceste trenduri au fost după aderarea României la Uniunea Europeană, cu noile corporații care au intrat pe piață și cu nevoia antreprenorilor postdecembriști de a se adapta la niște vremuri mult mai moderne și de a schimba modul relativ comunist și rigid în care erau obișnuiți să prospere. Unele businessuri au ajuns să piardă și bussinessurile românești au ajuns să fie niște victime ale corporațiilor care au intrat pe fiecare nișă de piață, mai relevantă sau mai zemoasă, dar unde niciun program guvernamental sau niciun fel de inițiativă comună a antreprenorilor din România nu a izbutit. Antreprenorii din România sunt la fel de vinovați ca statul român și ca aceste corporații susținute în toate modurile posibile. Să nu uităm că până acum un an nu a existat în România vreun supermarket sau hypermarket de origine internațională care să fi avut vreun control… În schimb, supermarketurile românești – orice butic de colț sunt vizitate în fiecare zi de Primărie, de DSP, etc… Ca experiență în sine la vremea preuniversitară, pot să spun că am considerat România un loc cu foarte mult potențial de dezvoltare și mi s-a părut că avea foarte multă diversitate care putea face din această ţară un loc pentru invovare sau pentru importul de idei pe care le-am reținut, de-a lungul anilor, din călătoriile noastre în străinătate. Și chiar am dorit – familia mea – să facem foarte multe lucruri care să crească nivelul social și economic. Pentru țară și în cadrul țării.
– Gândul tău în liceu era ca după terminarea studiilor să rămâi în străinătate sau să te întorci în România cu experiența căpătată acolo?
Întotdeauna am știut că o să plec din țară pentru facultate, dar nu am avut nici măcar o secundă gândul de a rămâne în afara țării la vremea respectivă.
– E interesant că ai studiat la un liceu din sistemul public, în România. Unul dintre cele mai bune…
În clasele I-IV am fost la „Mark Twain” International School Bucharest și în clasa a V-a am fost în singura clasă de gimnaziu de la Colegiul Național „Tudor Vianu”. La vremea respectivă „Vianu” era considerat un liceu foarte bun și cred că și în continuare este considerat așa. Atât eu cât și colegii mei am plecat toți la facultăți foarte bune și cu toții au ajuns foarte bine. Chiar dacă poate au provenit din medii ușor diferite decât am provenit eu.
– Ai simțit vreun fel de discriminare în legătură cu poziția ta în acel liceu? Un liceu de „copii obișnuiți” din punct de vedere material, tu venind dintr-o zonă cu multe plusuri?
Am simțit discriminare, multă vreme în sensul acesta. De fapt, a fost o problemă mai mult în gimnaziu, în cazul liceului nu a mai fost atât de evidentă pentru că toată lumea a reușit să se maturizeze. Eu nu am discriminat niciodată alţi colegi, din cauza statutului meu social de proveniență. Foarte mulți oricum proveneau din familii de profesori, de buni profesioniști sau ingineri care, chiar dacă nu au avut la vremea respectivă niște joburi foarte bine plătite în România, erau foarte buni în industriile lor. Iar responsabilitatea colegilor mei era să ajungă să se construiască pe picioarele lor, după un anumit prag. Poate dacă ne vedeam peste 20 de ani și ei tot în acel punct erau, aveam o altă opinie. Dar toți s-au ridicat foarte mult și bravo lor!
„Sunt o persoană principială”
– Care este principala lecție pe care ai luat-o de acasă și care te-a ajutat să nu… decolezi în anii aceia ai adolescenței care sunt dificili, oricum?
Da, înțeleg întrebarea. Culmea eu sunt o persoană principială. Nu am pus în viața mea gura pe o țigară și pe absolut nimic altceva… Am fost întotdeauna principial. Cred că motivația pentru a rămâne într-o zonă care mi a permis să nu decolez ca să spun așa a fost tata, care întrotdeauna m-a inspirat într-un mod pozitiv, nu într-o manieră restrictivă. Mi-a explicat că este un act de superioritate să fii departe de toate tentațiile și că scopul meu tot timpul este să cresc, să fiu mai bun. Și chiar dacă lucrurile care par uzuale în anumite anturaje par foarte în trending într-un moment sau altul, este mult mai bine să fii cel care pleacă treaz tot timpul decât să fii cel care pleacă cu targa. Am fost lăsat să ies întotdeauna, încă de când eram foarte mic, iar faptul că nu am simțit niciodată această presiune de a nu avea voie să fac ceva… m-a modelat. Tot timpul m-am simțit mai deștept ca alții pentru că nu făceam ce era la modă, dar dăunător. A fost o motivație pentru mine care mi-a dat o stare de bine.
– Ești acum unde visai să fii atunci când erai în liceu?
O parte dintre anii universitari pe care i-am avut și o parte din anii preuniversitari și încă un an sau doi din anii postuniversitari au fost puțini marcați de diferite evoluții mai puțin plăcute și constante în cadrul nostru economic local. Evoluții declanșate de falimentul unei entități, la un moment dat, care a avut un impact negativ asupra noastră deși eram total nevinovați. Statul român nu ne-a fost partener, corporațiile în continuare au fost protejate… Am fost idealist prin prisma tot ceea ce am făcut la nivel universitar să vin acasă ca să conduc niște afaceri din punct de vedere corporate, am delegat oameni care să se ocupe de ce aveam nevoie, oameni care să înțeleagă ceea ce vreau și cum trebuie să implementeze din momentul în care primesc informația, oameni cu inițiativă care să se ocupe de lucrurile de care eu aveam nevoie. Aceleași așteptări le-am avut și de la consumatori, și de la parteneri: să pot să dezvolt un sistem economic ușor revoluționar pe piața românească pentru antreprenoriatul românesc pe care noi, ca și familie, totuși am încercat să îl dezvoltăm mereu de-a lungul timpului. Numai că, din păcate, tot ceea ce m-a învățat pe mine facultatea a fost o dezamăgire totală, într-un fel sau altul, pentru că așteptările pe care le ai de la piața românească nu au nicio legătură cu așteptările pe care le poți avea de la o piață din Statele Unite. Degree-ul meu este de antreprenor, sunt Bachelor of Business Administration cu Major in Entrepreneurship. La cursurile de Business Law pe care le-am avut în timpul facultăţii am învăţat că dacă cineva te păcăleşte, dacă fură, dacă face un act economic de natură negativă, este pedepsit. În România, dacă păcăleşti pe cineva, nu urmează să fii pedepsit, urmează să ajungi cel mai deştept din ecuaţia asta şi să ai de câştigat. Adică, în România, cu excepția a câţiva antreprenori care s-au ridicat cu o muncă pur și simplu barbară la nivelul anilor ’90 sau a celor foarte puțini care au fost inovatoari în tehnologie sau niște doctori care s-au ridicat în sistemul medical foarte puternic, prin foarte multă muncă și foarte multă educație şi know-how pe care l-au avut în industriile lor, mediul antreprenorial românesc este compus în proporție de 90% din oportuniști care au știut și dorit să profite de retrocedări, privatizări, devalizări. De la retrocedări frauduloaste la privatizări frauduloase… la absolut orice începe cu „fraudulos” în România. Culmea este că mulți dintre ei mai au și tupeu să iasă pe la televizor să mai dea și lecții de business. Cum ar fi și diverși care au furat miliarde de euro de la statul român și apoi la singura afacere legitmă din viața lor, au pierdut 70 de milioane de euro într-un an, nenorocind sute de familii și mici afaceri. Sau dezvoltatori imobiliari care fac businessuri fără să aibă nici măcar un euro în proiectele lor, trăiesc viață de șeici și emiri pe banii cumpărătorilor pentru care nu mai livrează absolut nimic din ce au promis. Statul român poate să își facă singur legea, când va decide, dacă vrea. Dacă nu, nu…. Eu am renunțat la a fi idealist față de țară în ceea ce privește politica asta de a face justiție, dar partea proastă este că nu poți să intri într-o discuție de afaceri. Asta e marea diferență a României în comparație cu Statele Unite, unde majoritatea afacerilor sunt construite pe parteneriate sustenabile, pe un sistem bursier foarte bine dezvoltat, pe fonduri comune pe finanțări, pe fonduri de investiții. În România, dacă te duci în mediul antreprenorial să discuți o afacere cu cineva este cel mai probabil să îi spui omului „Eu pun un leu, tu pui un leu, punem fiecare 50%, adică avem fiecare 50% din business și facem afacerea asta”. Un om care toată viața lui a știut numai să fure – de la stat, de la Loterie, de la orice a mai reușit el să mai fure nu o să poată niciodată să pună 1 leu cu tine într-un business pe care să-l faceți 50%-50%. El o să spună „Pui tu doi lei și câștigurile le împărțim”.
„În momentul de față nu există nicio intersecție în marile orașe europene care să nu fie populată de oameni de origine română care nu sunt implicați neapărat în activități din natură socială economică legitimă”
– În ceea ce privește peisajul internațional de business – și mă gândesc și la colegii tăi de generație – există o problemă de credibilitate atunci când spui că ești român?
E foarte greu să descrii într-un plan internațional ce înseamnă să fii un om de afaceri român. În primul rând, când te duci să spui în Statele Unite că ești un om de afaceri român, din păcate cele mai multe întrebări pe care le primești sunt „Ce este această România și unde este?” – Nicio țară nu este perfectă! Ăsta este adevărul. Din alte puncte de vedere poate suntem apreciați în țările sudamericane, în țările africane, țările asiatice. Cel mai puțin apreciați, într-un mod foarte evident și pe care eu îl înțeleg și cu care sunt de acord suntem în țările din vestul Europei. În momentul de față nu există nicio intersecție în marile orașe europene care să nu fie populată de oameni de origine română care nu sunt implicați neapărat în activități din natură socială economică legitimă. În sensul ăsta pot să înțeleg, având în vedere că vorbim de câteva milioane de oameni care s-au implicat în această natură „de afaceri” și este foarte păcat pentru că avem și foarte mulți români care au un loc de muncă onest și muncesc foarte mult în afara țării și aduc mândrie țării noastre. Și, foarte important, aportul lor economic este fabulos prin toți banii pe care îi trimit acasă pentru familiile lor. Din punctul meu de vedere, țara asta n-ar fi fost sustenabilă nici măcr o săptămână în plus dacă nu existau acești oameni care să lucreze în afara ei și să trimită atât de mulți bani acasă. Consider, în momentul de față, că dacă nu vii pe un set foarte puternic de recomandări și dorești să faci business cu vineva din Vestul Europei, da ești discriminat ca român și oamenii nu vor să audă de români. Dacă ai un sistem relațional construit și poți să fii recomandat, da, se poate, dar și companiile care vin să investească în România vin să își deservească propriile interese sau vin pe o cale guvernamentală în care „rod” tot ce pot într-o industrie, ne folosesc pe post de cârpe și apoi își văd de treaba lor.
– Prima bornă importantă în România, după ce te-ai întors de la studii, ceva ce ai trece într-o biografie, care ar fi? Acel moment care te-a făcut să te uiți în oglindă și să spui „mi-a ieșit” sau dimpotrivă, să spui „am învățat ceva”.
De-a lungul anilor oricum am fost implicat în afaceri de la distanță și mai veneam destul de des în România. Dar primul business pe care l-am preluat efectiv la momentul în care m-am întors de la facultate a fost un business de restaurante și brutării. L-am închis acum. Le Grainier a Pain. Am fost nevoit să renunțăm la el în momentul în care am vândut imobilul în care se aflau, printre altele, atât producția cât și punctul principal de desfacere. A fost un business care a mers foarte bine mai ales în prima parte, după care l-am extins cu foarte mult entuziasm și prin zone din București care poate nu erau pregătite din punct de vedere economic să înțeleagă un produs premium natural la un preț premium, la rândul lui.
– Când ai preluat businessul, ce vârstă aveai?
Aveam 22 de ani.
„Și în ziua de astăzi mai sunt momente în care sunt privit cu scepticism până să apuc să interacționez cu respectivii oameni, fiind în continuare destul de tânăr”
– Și cum te te priveau cei care erau angajați? Ai avut susținere și încredere din partea lor sau atitudinea „Lasă-l, o să greșească”. E sau nu vârsta o „vină” în business?
Șiîn ziua de astăzi mai sunt momente în care sunt privit cu scepticism până să apuc să interacționez cu respectivii oameni, fiind în continuare destul de tânăr, dar întotdeauna am fost împuternicit în totalitate de tatăl meu în timp ce creșteam și el a făcut întotdeauna pași înapoi pentru a mă lăsa pe mine să cresc, iar relațiile pe care eu le-am format cu angajații noștri – mulți dintre ei au fost alături de noi în perioade lungi de timp – s-au format cunoscându-mă și lucrând cu mine pe mai multe teme, de-a lungul timpului.
– Când ai preluat businessul, ți l-ai dorit tu sau tatăl tău a spus că e momentul?
A fost un business care mi-a plăcut foarte mult. Am vrut să am o primă experiență într-un business foarte diversificat care a reprezentat un fel de trezire la realitate din bula americană din care mă întorsesem. Având în vedere că am fost implicați în foarte multe afaceri de-a lungul timpului, pot să spun că acest domeniu este cel mai greu în business, pentru că sunt foarte multe circumstanțe care îți pot fi vitrege într-un moment. Poți să nu mai ai marfă de aceeași calitate de la furnizori, poți să nu mai găsești deloc anumite produse la furnizori și trebuie să schimbi tot timpul produse din meniu, pentru că altfel se schimbă calitatea mâncării. Personalul, în industria restaurantelor, este extraordinar de volatil. Nu numai că este volatil, dar câte povești aș avea de spus cu experiențele pe care le-am avut! Aveam aproximativ 60 de angajați doar în acest business simultan care avea un nivel de rotație extraordinar de mare. Am ajuns, practic, să trăiesc într-o comedie unde încasările de la restaurante erau jucate de angajați la cazino, unde s-au format tot felul de relații amoroase între angajați căsătoriți, necăsătoriți, prinși public… Aceste lucruri îți oferă o perspectivă reală despre necesitățile pe care le au oamenii în România, asupra lipsei de loialitate pe care o au și clienții. Oricât de bun ai fi, clientul în România este foarte volatil. Oricând se deschide ceva nou, omul merge acolo două luni, după care, atunci când apare altceva nou, se mută în continuare. Apoi, după 6 luni-un an, își amintește să revină. Asta nu este o politică de piață sustenabilă și, cu câteva excepții, businessul de restaurante este falimentar în România. Excepțiile sunt întreținute de ideea unei calități întreținute în timp, de ideea unui statut social pe care îl primești când intri într-o astfel de locație sau de terțe situații care susțin acest business. Nu există mai mult de 20 de restaurante în București – că nu sunt în măsură să vorbesc despre toată țara – care să fie profitabile. Businessurile de tip restaurant în România își schimbă în fiecare an societatea comercială, tot timpul trăiesc din credit furnizor, schimbă furnizorii, mai importă de afară după care o iau de la început, mai schimbă persoane, schimbă brandul la câte un restaurant. Este un business în care oricât ai vrea să prosperi, dacă ai o marjă de profit suficient de mare cât să poată să sune bine businessul, nu poți să obții un număr mare de clienți pentru că, în general, volumul se face pe prețuri mici. Iar dacă mergi în prețuri foarte mici ca să creezi acel volum, este un business care implică foarte mulți angajați care au costuri foarte mari. Revenim la problemele care pleacă de la taxare la problemele pe care le au ei… Din păcate, în România orice angajat își confundă viața de acasă cu viața de la muncă. Se creează o relație unde angajatorul trebuie să devină parte a tuturor problemelor lor. Dacă nu ajuți, le devii dușman și rămâi singur în următoarea zi. Cele mai multe cazuri de rotație a personalului nu se termină cu demisia, se termină pentru că oamenii nu mai vin de a doua zi. Te lasă, fără nicio notificare.
– În paralel cu acest business, ai avut și un altul de care te-ai ocupat?
Așa cum spuneam și în prima parte a interviului, în plan local activitățile mele sunt bazate cu preponderență în zona de dezvoltare imobiliară și activități aferente: achiziții de bunuri neperformante, reabilitări și intermedieri. în plan extern, Gloriani Group a fost fondat în 2018 și a venit cu un volum foarte mare de business la nivel înalt, muncă și responsabilitate. Baza și concentrarea au fost întotdeauna pe aceste două nișe, recent adăugând și interesul pentru dezvoltarea parcului fotovoltaic de 10 MW. Restaurantele, brutăriile și retailul alimentar au fost construite din bună intenție, pasiune și dorința de diversificare. Am mai avut și alte tentative. Am încercat să construiesc și o platformă de locuri de muncă, dar piața este monopolizată de cei mari și costurile de marketing aferente popularizării unei platforme online în România sunt extraordinar de mari comparativ cu garanțiile pe care le ai pentru succes. Companii care predomină piața în momentul de față au profit de milioane de euro pentru un serviciu de-a dreptul iluzoriu pe care îl oferă. Reprezentanţii corproaţiilor care sunt cei mai mari clienţi ai acestor platforme – mă refer aici la partea de HR din corporații – au cotă parte din absolut orice anunț se postează pe aceste platforme. Desigur, mai sunt câteva companii românești care luptă pentru supraviețuire din cauza faptului că nu au forţă de muncă, companii care plătesc oricât se poate de mult ca să concureze cu aceste corporații.
– Care este prima greşeală mare pe care ai făcut-o în business și care te-a costat… nu neapărat bani, ci poate încrederea tatălui tău?
În ceea ce priveşte încrederea tatălui meu, indiferent că au fost lucruri bune sau rele pe care le-am făcut atât eu, atât el… nu s-a zdruncinat. Nu există parcurs infailibil, decât poate la cei pe care îi vedeţi la televizor în cătuşe, până când au ajuns în cătușe. În momentul în care ești antreprenor și te descurci pur și simplu în mod legal să construiești un business și încerci să fii corect cu toată lumea, este imposibil să nu pierzi. Cine n-a pierdut niciodată, n-a fost niciodată suficient de mare.
– Dă-mi exemplu de un eşec. Primul. Că probabil că după primul, nu le mai consideri aşa pentru că nu le mai trăiești cu aceeași intensitate.
E foarte complicat să descriu un eșec. Să spunem că poate singurul eșec pe care mi-l atribui în totalitate a fost imposibilitatea mea de a construi antreprenorial cu alte entități. În urmă cu doi ani am inițiat un mic lanț de supermarketuri. Am deschis, într-un timp foarte scurt, trei supermarketuri de dimensiuni destul de mari, orientate pe segmentul upper-medium spre premium. Am pornit în această aventură de business încercând să creez o alternativă sustenabilă și parțial românească față de propunerile marilor corporații. StarExpress se numea lanțul de supermarketuri. A fost una dintre cele mai mari dezamăgiri pe care le-am avut, pentru că nu am înțeles nici până astăzi, după ce am închis două locații și pe a treia am vândut-o, ce mod de gândire au oamenii de afaceri din România care sunt parte din industria de producție alimentară și retail alimentar. Mi-am dorit să creez, prin StarExpress, un centru de logistică și de achiziții pentru un număr mare de antreprenori români. Toate magazinele de cartier mor. Am încercat să ajut aceste magazine care erau pe piaţă de 15-20 de ani să se reinventeze şi să renunţe la imaginile cu vitrinele vechi, gresii sparte, geamuri mâzgălite. Am vrut să le ofer o perspectivă care să îi ajute să se modernizeze, să se opună situaţiei practic abuzive care s-a format în spatele industriei de retail. Eu m-am trezit în situaţii hilare când am început acest business: furnizori de ţigări mi-au promis anumite bugete de marketing, alţi furnizori care au promis taxe de listare – care sunt sau nu legale, dar furnizorii sunt disperaţi… După care, după ce am făcut aceste înţelegeri, când a venit momentul să mă susţină… respectând termenele de plată, promisiunile de sponsorizări şi promoţii, bugete de marketing, toţi au uitat ce au promis la început. La început promit înlocuirea produselor care expiră în magazine, dar nu le mai înlocuiesc niciodată sau îţi dau alte produse care nu sunt vandabile. Am încercat cu companii cunoscute din piaţă, mă refer la multinaţionale. Am întrebat: „Cum să concurez eu cu vecinul meu care este parte dintr-un lanţ internaţional – international key account, dacă preţul lui de vânzare în magazin este mai mic decât preţul la care tu îmi vinzi mie ca retailer un produs?!” Răspunsurile au fost că acei IKA sunt cine sunt. Și aceia își fac private label și, în ceva timp, furnizorii vor deveni nobody. Dar, businessurile de corprorații se fac la nivel de corporații… Oamenii care îi reprezintă sunt niște plimbători de pixuri și de hârtii, pentru că înțelegerile sunt făcute la cel mai înalt nivel internațional. Nu am putut să înțeleg niciodată producătorii români de lactate, de mezeluri, conserve care nu acceptă că ei sunt cel mai perisabil furnizor al oricărui International Key Account. Insistă și fac eforturi ca să își bage produsele în aceste lanțuri internaționale, către cei ca mine nu vin nici măcar cu un discount și apoi au cheltuieli foarte mari ca să rămână acolo. Dar pentru români… nu fac niciodată nimic. Pe de altă parte, toți antreprenorii cu care am discutat să îi francizez și să ne punem sub o singură umbrelă și să negociem niște prețuri nu au apărut. Numărul de parteneri pe care i-am strâns în anul în care am perseverat în acest business a fost… zero. Nici măcar un om nu a fost dispus să facă o schimbare. Nu au înțeles de ce să ne afiliem și au rămas cu imaginea lor de butic de cartier. Jumătate dintre oamenii cu care am vorbit, au falimentat apoi… Am mai trecut să văd ce mai fac și nu mai aveau magazinele. În România, omul care vine să cumpere se uită la raft și pentru 10 bani. Eu credeam că toți consumatorii au mentalitatea mea, dar furnizorii voiau să propună pet-uri cu bere, vinuri la pet, baxuri de gris… Eu nu percepeam așa ceva ca fiind bunuri vandabile în genul meu de magazine. Am vrut să fac o selecție de vinuri, o selecție de dulciuri de import – Italia… mezeluri artizanale din vânat… produse premium care nu au avut succes pentru că bugetele și educația consumatorului român sunt limitate la eugenie, pufuleți, covrig, vafa de înghețată și niște branduri care acum sunt fantome, dar erau promovate cu 10-15 ani în urmă.
„Profilul meu de antreprenor nu este un profil orientat către mass-market”
– Ce a urmat, după acestă experiență?
Am închis supermarketurile. Pe unul l-am vândut. Marea lecție pe care am avut-o după expereința cu restaurantele, cu retailul alimentar și după o parte din experiența pe care familia mea a avut-o cu retailul în zona de fashion, obiecte sanitare și mobilă este că niciodată nu mă voi mai implica în această țară într-un business care să implice un număr mare de consumatori sau un număr mare de angajați. De multe ori, aceste două condiții vin împreună. Profilul meu de antreprenor nu este un profil orientat către mass-market. Și România nu prea e pregătită pentru antreprenorii ca mine. Oamenii cărora le oferi training te părăsesc și cer bani în plus de la următoarea companie care îi angajează pe ceva ce au învățat de la tine. România este una dintre țările cu cel mai mare traseism al angajaților din Europa.
– Proiectul de la Corbeanca vine după experiența cu supermarketurile?
Da. Proiectul de la Corbeanca a fost inițiat în luna mai. Ulterior a suferit două faze de extindere, ajungând acum la aproape 2,5 ha și la 31 de vile premium. Este un cartier atipic pentru piața românească – cea mai mică vilă are o suprafață de 220mp și cea mai mare 470 mp.
– E proiectul tău?
Este proiectul pe care îl dezvolt eu, din fonduri proprii. Nu lucrez cu finanțări bancare. Brandingul acestuia este afiliat cu organizația internațională pe care am stabilit-o în urmă cu 4 ani – Gloriani Group, care acum este prezentă prin 54 de membri în 24 de țări. Grupul este fomat din antreprenori tineri, care provin din familii foarte puternice. Avem un portofoliu foarte diversificat de industrii în care activăm. Sunt foarte multe afaceri pe plan internațional pe care le construim în acest moment. Sper ca în a doua parte a anului 2023 să inițiem un prim proiect imobiliar în care grupul Gloriani să fie investitor direct sau să existe o formulă de fond de investiții în loc de entități individuale – cum funcționează acum. Deși familia noastră a dzvoltat mai multe proiecte imobiliare de-a lungul timpului, cel de la Corbeanca este primul proiect imobiliar pe care l-am inițiat eu. Este primul cartier rezidențial de vile pe care îl dezvoltăm, până acum fiind orientați mai mult pe clădiri de dimensiuni mai mari. Dar, din punctul meu de vedere, este un model pe care mi-am dorit foarte mult să îl imprim după cultura americană care este foarte mult orientată pe suburbii, pe un stil de viață mai relaxat, mai lipsit de viață, mai verde – care mie mi-a plăcut foarte mult în Statele Unite și mi-am spus că vreau să îl replic și în România. este unul dintre cele mai mari proiecte de profil din zona premium de cartiere rezidențiale.
– Una dintre aceste clădiri este cea în care locuiești?
Nu.
– Sau va fi? te gândești?
În principiu, orice dezvoltator care se îndrăgostește puțin de creația lui își ține o unitate intr-un proiect. Da, mi-am propus să îmi păstrez o unitate din cadrul acestui proiect. Nu pot să spun că am ales ceva cu sufletul sau cu imaginația, va depinde foarte mult de clienții pe care îi avem pentru acest proiect întrucât întotdeauna clientul are prioritate. Cu ce voi rămâne… voi vedea, dar va rămâne ceva, cu siguranță, și pentru mine, ca amintire.
– Până acum, businessul acesta merge așa cum ți-ai dorit? Crezi că ți-ai găsit în sfârșit culoarul pe care, pentru moment, poți merge?
Culoarul care mă atrage și pe care îmi doresc să merg este cel de international trading și are o altfel de relevanță internațională și o altfel de pondere în viața mea personală. Acest proiect rezidențial nu este construit dintr-o lăcomie financiară, este pur și simplu un proiect pe care îl fac din dorință – mi-am dorit să îl proporționez de așa natură încât să fie un proiect atipic, un proiect diferit, relativ rar pe piața românească. Un proiect pentru care am umblat foarte multe luni, analizând sute de alternative. dar, din punctul meu de vedere, Corbeanca, printre comunitățile premium, cu un nivel mai înalt de trai care sunt în general situate la nord de București, cred că este cel mai potrivit mix între o viață rezidențială premium, de calitate, având în vedere lacurile spre care avem și noi deschidere și zonele comerciale care, în alte zone precum Snagov, Balotești, Săftica lipsesc cu desăvârșire. Corbeanca are o mulțime de supermarketuri, magazine, restaurante, o viață rezidențială mult mai activă decât în alte comunități.
– Ne-am strecurat în programul tău. Săptămâna aceasta pleci în două destinații îndepărtate.
Da. În Grupul Gloriani sunt foarte multe obligații care… îmi fac plăcere. Este parte din datoria mea de membru fondator și președinte al acestui grup să merg la evenimentele importante pentru membrii grupului. Sunt programate două nunți – una în Adana și alta în Venezuela. (N.R.: La data realizării interviului)
„Îmi doresc foarte mult să mă căsătoresc și să am copii cât mai devreme”
– Când vor veni și ei la nunta ta? Mi-ai ridicat întrebarea la fileu…
E o întrebare foarte dificilă. Îmi doresc foarte mult să mă căsătoresc și să am copii cât mai devreme. Tata m-a făcut la 27 de ani și avem o relație minunată, suntem foarte apropiați. Mi-aș fi dorit să fiu mai apropiat de vârstă de copiii mei decât sunt cu tata, dar să spunem că tot cumulul de experiențe pe care le-am trăit de-a lungul vieții atât în România cât și internațional, poate și o oarecare obsesie pe care am avut-o față de muncă, poate și câteva valori ușor diferite pe care le-am deprisn din familie… mă pun de multe ori în imposibilitatea de a gestiona o situație personală… Tind în permanență să am o privire obiectivă asupra unei relații de natură amoroasă. Până în acest moment nu am reușit să schimb ceva la această viziune pe care o am, nici să găsesc pe cineva care să se potrivească în totalitate cu viziunea mea și nu vreau nici să fac un compromis. Dar sper că…
– Ești un bărbat tânăr, frumos, inteligent, cu mai mult decât stabilitate în afaceri. Crezi că o eventuală parteneră te vede, de la început sau vede întâi cartea de vizită?
Cartea de vizită este cel mai mare dezavantaj. Nu sunt genul de om care să fie copertă de revistă. Nu mi-am dorit niciodată, nu este un scop pentru mine. Apreciez bărbații care vor să facă modelling, dar cu siguranță nu este o carieră pentru mine. Nu sunt genul de bărbat care să fie dorit de o femeie pentru cât de frumos, musculos este. Dintre alte calități care pot fi percepute la un om – inteligența, sufletul, caracterul, parolismul, puetera financiară, din păcate dintre toate aceste calități pe care le pot avea oamenii, întotdeauna prima dată observi… ceea ce vezi. Și așa cum vezi o femeie, în primul rând frumoasă, așa de multe ori cel mai ușor pentru o femeie este să vadă, înainte de toate, acea carte de vizită.
– Sau chiar să o caute.
Sau chiar să o caute! Nu vreau să fiu criminal în discuție! Din păcate, este un mare dezavantaj să nu poți să ai niciodată încredere în intențiile pe care le are persoana de lângă tine. Uneori, chiar dacă există persoane bine intenționate, modeste, fără un interes, evoluția lor într-o relație se face fără înțelegerea supra muncii și eforturilor și ideologiei pentru un sistem de valori. Un sitem de „dinastie” pe care vreau să-l creez pentru copiii și nepoții mei. Din păcate, o femeie, oricât de bine intenționată este la început, se transformă pe măsură ce explorează contextul.
– La începutul discuției noastre îmi spuneai că nu vrei să mai stai mult în România…
Da. Grupul internațional pe care l-am creat vine cu foarte multe responsabilități. Lucrez în mod constant cu zeci de oameni care, cât de curând se vor transforma în sute de oameni din întreaga lume – culturi diferite, fusuri orare diferite, afaceri diferite, vârste diferite. Aceste relații mă obligă să fiu foarte mult timp plecat, pregătit să mă mobilizez în orice moment pentru a călători pentru afaceri sau un eveniment de socializare.
– Dar te gândești să pleci definitiv din România și să îți stabilești viața în altă țară?
Marea problemă a României – pentru care țara nu este neapărat vinovată – este că în momentul de față, mai ales prin profilurile pe care le au foarte mulți dintre membrii Gloriani Group, este că România este considerată o țară neatractivă din punct de vedere economic. România este o țară emergentă, dar este o țară emergentă pentru Uniunea Europeană. Pe plan internațional, țări emergente sunt în America de Sud, Africa, Asia – țări cu creșteri economice mult mai dinamice, o flexibilitate de a face afaceri mult mai mare decât are România în acest moment. În cele din urmă, mai sunt foarte apreciate de către membrii acestei organizații pe care am fondat-o și pe care o conduc, țările dezvoltate care oferă un alt fel de stabilitate. România, din păcate, cade în mijlocul acestor categorii – nu este o țară în care poți să spui că ai stabilitate, se schimbă Guvernul foarte des, legile la fel… Justiția nu există… Întotdeauna angajatul este protejat, nu poți să dai pe cineva afară fără trei avertismente pe parcursul a nu știu câte luni… Nu este genul de mediu pe care partenerii mei și-l doresc pentru afaceri comune. Astfel, necesitatea mea este să fiu situat cât se poate de mult într-un centru global de interes care are foarte multă credibilitate economică pentru a putea gestiona fondurile comune ale grupului. Pe de altă parte, un centru cu o infrastructură aeroportuară foarte bună…
„Îmi doresc să mă căsătoresc cu o româncă și nu vreau să plec până nu o găsesc”
– Deci, care e țara, unde te duci?
Nu am luat încă o decizie, sunt mai multe variante. Probabil că sunt la doi-trei ani distranță de momentul când voi face o astfel de mișcare. Îmi doresc să mă căsătoresc cu o româncă și nu vreau să plec până nu o găsesc. Mă gândesc la Londra, Munchen, Frankfurt, Zurich, Viena, Dubai, poate chiar și Istanbul. Orașe în țările care au rute cât mai multe destinații din lume. Este foarte dificil și obositor să zbori cu escală în toate punctele-cheie din lume unde ai nevoie să ajungi. Aceste drumuri încep cu așteptari în aeroport, escală… Pierdere foarte mare de timp și, inclusiv, de resurse financiare.
– În proiectul din Corbeanca și nu numai… ți-a spus tatăl tău că e mândru de tine?
Da. În fiecare zi. Nu există zi în care să nu aud ceva de genul acesta, dar repet, relația pe care o am cu tatăl meu este specială, superioară de cele pe care le-am văzut în oricare altă familie.
– Mai ai frați?
Nu. Iar tatăl meu s-a retras destul de mult. Se ocupă doar de consultanţă şi e un sprijin pentru mine, atunci când am nevoie. Mi-a acordat toată încrederea mie. Pentru el, bucuria fiecărei zile sunt eu şi tot ceea ce realizez.
– Au existat momente în care să te întrebe tatăl tău cum ai proceda într-o anumită decizie de business? Momente în care să îţi ceară el sfatul?
Noi ne consultăm, dar în principiu eu iau nişte decizii, dacă el consideră că e ceva ce ar face diferit îmi pune în vedere, mai departe îmi dă libertatea de a alege.
„Mi-am dorit întotdeauna să cânt la pian”
– Ieri când te-am sunat mergeai către… lecţia de pian?
Da. Mi-am dorit întotdeauna să cânt la pian, dar activităţile mele extracuriculare nu au fost foarte diversificate. Poate maximum în zona sportivă – în prima parte a tinereţii mele. Întotdeauna mi-am dorit să fac pian, dar nu am fost susţinut în acest sens, poate nici de familie. Pentru că nu am avut o ureche muzicală sau voce foarte dezvoltate sau vreo calitate care să mă pună cât-de-cât într-un context artistic. Dacă îmi aduc aminte bine, în şcoala generală cred că am fost singurul copil din clasă care nu a fost acceptat în trupa de percuţie a şcolii. Dar, când m-am întors de la facultate am avut această dorinţă de a începe studiul la pian. S-au împlinit 4 ani de când studiez pianul. E pasiune, atât cât îmi permite timpul încerc să fac două cursuri pe săptămână şi să mai cânt ocazional şi acasă.
– Care este piesa la pian care ar fi coloana sonoră a vieţii tale de acum?
Coloana sonoră a vieţii mele… foarte complicat, pentru că majoritatea pieselor pe care le cânt la pian au conotaţie romantică, deci nu pot spune neapărat că se potrivesc prezentului meu. Acum doi ani am studiat „Conquest of Paradise” – m-a inspirat, era motivațională și poate se potrivește cu ideea mea de acum de a mă extinde, de a face lucruri extraordinare și de a trăi totuși o viață cât se poate de liniștită. Toate aceste beneficii pe care le poți regăsi în viață vin cu foarte multe prețuri și dacă pierzi liniștea pe care o ai acasă și în viața ta, oricât de mare ai deveni, nu merită. Acum cânt „Mariage D’Amour”, Elvis Presley… Poate nu reprezintă neapărat viața mea, ci, mai mult, spațiul pe care vreau să îl umplu în viața mea.
– În afară de tatăl tău, care este Marea Întâlnire din viața ta? Omul de la care ai învățat, prin admirație?
Sunt printre puținii care nu se pot descrie ca fanatici în legătură cu un potențial mentor. Nu pentru că nu aș aprecia foarte mult ceea ce au făcut mulți oameni pe care i-am cunoscut, ci pentru că eu consider că ideea de a avea un mentor dăunează grav personalității.
– Tu ești primul din „dinastie” sau „dinastia” începe cu tatăl tău?
Dinastia începe cu tatăl meu, în plan local, dar voi fi primul din dinastie, la nivel internațional. De-a lungul timpului, am întâlnit oameni inspiraționali. Aceștia s-au remarcat prin câte o poveste de viață – de exemplu, în facultate profesorul meu de Marketing a fost Șef de Marketing la Texaco – la vremea respectivă una dintre cele mai mari companii petroliere ale Statelor Unite. A stat foarte mulți ani în Bahamas – de acolo lucra, a avut cancer… a câștigat lupta cu boala. Tot timpul o mentalitate atât de pozitivă și de binevoitoare! Am cunsocut oameni cu un background – să spunem – mai întunecat în ceea ce privește afacerile în care au fost implicate familiile lor, de-a lungul timpului, oameni cu resurse incomensurabile dar care duc o viață extraordinar de modestă și sunt niște oameni atât de simpli! Din păcate, o mare dezamăgire pe care o am din România – revin la Justiția din România, la mentalitatea feminină și viața socială de aici: în țara asta un om care muncește de dimineața până seara, uneori și în weekend-uri și chiar se străduiește să facă ceva în mod legal, să dezvolte, să contribuie la bugetul țării, din păcate nu este văzut nici de societate, nici de partea feminină și nici de lege așa cum este văzută o persoană care… cum să formulez… este parte dintr-un grup infracțional organizat, un mini-interlop sau cum se descriu ei „combinatori” care nu pot să dovedească nici măcar 1 euro pe care l-au produs, dar se plimbă cu mașini de jumătate de milion de euro pe stradă…
– Cât costă mașina ta?
Nu știu. 100.000 de euro… Dar oamenii despre care îți spun se plimbă pe stradă cu mașini de jumătate de million de euro, cheltuie mii sau zeci de mii de euro într-o singură noapte în club și au suficientă notorietate în tot mediul social al României inclusiv în media că sunt infractori, că fac afaceri cu carduri, cu narcotice, cu prostituție și în continuare nu îi întreabă absolut „nimeni” nimic.Dar oamenii careau niște afaceri legitime cu care se chinuie, care au dificultăți… în viața unei afaceri nu poate să fie totul roz… A doua zi te trezești cu toate instituțiile statului peste tine. Este foarte complicat să compari o persoană care lucrează în mod legitim, care muncește și care vrea să se integreze într-o societate cu astfel de personaje. Dacă vrei să ieși în club ca un om normal, nu mai ai loc pentru că toate mesele sunt rezervate de interlopi, pe zeci de mii de euro.
– Care este cel mai frumos cadou pe care l-ai primit și care nu contează material?
În primul rând, eu nu primesc cadouri materiale. Îmi plac lucrurile oferite din suflet, care au importanța lor. Îmi plac micile gesturi, de la o bomboană adusă acasă de prietena mea, la o cină pregătită – care, mă rog, nu se prea întâmplă…
– E mult mai ușor să surprinzi tu și să o inviți la un restaurant?
Nu așa funcționează, deja este o pretenție, prezențele feminine și aleg restaurantele, nici măcar nu mai poți să îți spui părerea… Și se aleg restaurantele după numele lor, nicidecum după mâncarea pe care o vând. Dar asta e altă poveste…Mă bucură fiecare lucru care este făcut dintr-o inițiativă sinceră. Îmi plac lucrurile care sunt făcute cu inițiativă curată, nu cele făcute la ocazie. Nu mă bucur de lucrurile dăruite la ocazii, pot fi ele oricât de mari. Dacă cineva îmi aduce o bomboană, într-o zi, fără niciun fel de alt interes, ci doar pentru că așa a simțit, pentru mine este un lucru extraordinar.
– Lasă-ți un mesaj acum, pe care îl vei citi aici, în acest colț de internet, peste 10 ani.
Eu pot să las un mesaj, dar indiferent cât de grele au fost anumite momente din parcursul nostru familial, social, economic, am fost genul de oameni care nu au renunțat niciodată. Întotdeauna am avut clară ideea asupra modului în care trebuie să fiu și a modului în care trebuie să cresc și a locului unde trebuie să ajung încât nu am nicio emoție că locul unde voi fi în 10 ani de acum va fi în vreun fel sau altul diferit de modul în care îmi închipui că este acum, pentru că și locul pe care mi l-am închipuit acum mai mulți ani este fix așa.
– Acum 10 ani aveai 17 ani…
Da. Mă vedeam exact aici, exact așa. Povestea mea continuă să crească exact în direcția pe care mi-o doresc. Vreau să subliniez că îmi doresc o Românie corectă, aliniată la un plan internațional, îmi doresc ca antreprenorii români să învețe să respecte conduita de afaceri, să fie integri, realiști cu situațiile în care se află, parteneri și la bine și la rău. Îmi doresc ca antreprenorii să știe să își protejeze interesele față de statul român, pentru că statul român întotdeauna trebuie să fie un sprijin pentru oameni, nu cel mai mare dușman al omului. Îmi doresc ca românii să câștige perspective de a face business la nivel internațional pentru că – să fim realiști – în afară de afacerile de producție care exportă către diferite locuri din lume, câte afaceri Românești există în momentul de față în afara țării? Un brand hotelier românesc?! Câte hoteluri românești există în afara României? Câți dezvoltatori imobiliari români există în afara țări?! Câți proprietari de magazine, restaurante, au ieșit? Câți prestatori de servicii au ieșit în afara României?! Oriunde ai vrea să te duci, politica locală a acelor locuri este mult mai puțin permisivă decât este politica românilor față de străini. Acolo, când te duci ca străin să faci business într-o țară ești reglementat, clădirile pe care le construiești trebuie să arate într-un anumit fel, businessul trebuie să arate cumva. Dacă faci concurență unor corporații locale este posibil nici să nu îți permită anumite lucruri, oricât de curat ai fi. Mai sunt țări în care poți să faci orice vrei, cum ar fi Statele Unite. Dar România este singurul loc din Europa, probabil și unul dintre puținele din lume unde vine corporația și statul român evacuează o stradă ca să primească acea corporație. Românul s-a învățat să blameze clasa politică românească pentru situațiile neplăcute din această țară și lipsa de educație, de forță de muncă, faptul că jumătate din populația României își cheltuie toate veniturile în sălile de jocuri și la pariuri sportive. Jumătate din România consumă alcool în cantități inumane… Din poate 17 milioane de oameni câți suntem în momentul acesta în țară, cred că 5-6 milioane trăiesc în sărăcie și o proporție mare și din săraci și din bogați sunt băutori, jucători și puturoși… Asta e viața!
– În politică te-ai gândit să intri?
Mi-ar plăcea să fac politică, dar pentru scopul final al vieții mele despre care nu voi discuta, politica în România nu mă va ajuta în niciun fel. Poate voi face puțină politică, dar nu local. Consider că degeaba sunt blamați uneori oamenii politici ai României. Cunosc foarte mulți și de-a lungul timpului am putut să observ – ei nu sunt blamabili pentru că foarte multe decizii pe care le iau și foarte multe acțiuni pe care le întreprind nu au nicio legătură cu liberul arbitru. Sunt niște decizii care le sunt impuse de la nivel european, internațional. Există naționaliști care oricât și-au dorit să facă bine împotriva curentului nu au ajuns niciodată bine. Adică au ajuns ori în groapă, ori în pușcărie. Cred că naționalismul nebun românesc a murit odată cu Vadim Tudor. Cred că în momentul de față să fii cu adevărat naționalist în România și să te exprimi în acest sens te face să fii nebun sau prost. Sau chiar să nu ai absolut nimic de pierdut… România este o țară care se va dezvolta într-un timp foarte îndelungat – vorbim aici de 20-30 de ani, probabil. Reforma acestei țări va începe din Educație. Dintre toate palierele sociale ale României, Educația este cel mai mult sabotată în mod conștient de cei care vor să rămânem primitivi. Pentru că atunci când nu ai școală multă, poți să exporți forță de muncă în țările din Vestul Europei. Nu se duce nimeni când termină o școală serioasă, o facultate serioasă, să culeagă căpșuni în Spania sau sparanghel în Germania. Aceste țări au nevoie de acești români care fac aceste lucruri. Un popor deștept, unitar, devine incomod dacă este mult prea educat. Marele control al maselor se face prin lipsa de educație. Mergi prin țară și trăiești într-un peisaj sinistru în care mii de comune și inclusiv unele orașe care au fost industriale construite în jurul unor industrii care au murit, acum au rămas populate de fantome. Nu mai au locuitori. Sunt localități întregi goale, părăsite, care au rămas inițial cu bătrâni ai căror copii au plecat la muncă în străinătate sau în marile orașe. Se duc acele generații. Mai vin nepoți să mai stea, după care pleacă și ei și, cu siguranță, nu sunt orașe sustenabile. Lipsa unor orașe sustenabile înseamnă criză imobiliară, deficiențe de retail, falimente, sărăcie, lipsă de locuri de muncă. Și nu face nimeni nimic pentru reintegrarea acestora, ceea ce este chiar un dezastru. Altfel… cum noi închidem termocentrale, alte țări le deschid… nu trebuie nimeni să îi acuze pe români, pentru că nu românii le închid. Românii trebuie să învețe să fie unitari în inimă curată, ca să facă ceva pentru ei. Românii nu se cerată cu cine trebuie și să nu uităm că românii care erau în istorie și aveau identitate națională dezvoltată erau altfel. Epoca Ceaușescu – ok, om nebun, om dur, perioadă grea, n-am prins-o, dar Creaușescu a fost un mare naționalist. Oamenii pe vremea aceea, chiar dacă forțați sau de-a dreptul abuzați să fie naționaliști, totuși aveau o idee despre ce este România. Știau să cânte imnul… Acum… La proteste… nu știu toți de ce sunt acolo. Puțini protestează întrun mod informat. De câte ori sunt alegeri, orice român devine om politic și are o părere. #rezist, în loc să refomeze o țară întreagă, a distrus o economie întreagă și a condamnat oameni neinovați care au fost victime pe care sistemul a trebuit să le ofere poporului. Când mulțimea cere, cineva trebuie să fie țap ispășitor. Lumea compară salariul președintelui SUA cu salariul președintelui României. Dar nimeni nu spune că după ce ești președintele SUA câștigi undeva la 20 de milioane de dolari pe an doar din conferințele la care participi ca speaker. De ce și-ar dori cineva să ajungă ministru în România?! Dacă luăm ultimii 200 de miniștri pe care i-a avut țara asta – că are moda de 50 de miniștri pe an – cel puțin 80% dintre foștri miniștri ai acestei țări sunt în situații de dosare penale. Deci, în momentul în care te duci să te faci ministru în România, îți asumi în mod direct că poți ajunge la închisoare. De ce să vrei să te faci ministru într-o țară, să reformezi ceva ce nu ești lăsat să reformezi?! Și să câștigi un salariu mizerabil pentru riscurile pe care le implică poziția aceea?!
