In opinia mea, Europa merge cu doua viteze inca de la inceput. Mai mult, in insasi interiorul zonei euro sunt vizibile doua componente distincte: pe de o parte, state care au avut beneficii nete ca urmare a renuntarii la independenta politicii monetare si pe de alta parte state care au avut si au costuri nete.
Din prima categorie fac parte tari precum Germania, Olanda, Belgia, Franta (tari puternic atasate preferintelor pentru inflatie scazuta, mai putin ultima). Aceste state au fost de altfel si cele care au „gandit” Tratatul de la Maastricht. Pentru aceste tari, stabilitatea macroeconomica indusa de respectarea acestor criterii venea ca o manusa, avand in spate un „background” economic foarte solid. Altfel spus, pentru niste tari puternic tehnologizate, cu rate de productivitate de invidiat, detinatoare a unor puternice mecanisme de ajustare si, pe fond, puternic competitive, stabilitatea macroeconomica e un proces de tip „fine tuning”. De altfel, tot aceste state au fost si cele peste care criza a trecut fara sa lase urme foarte adanci.
Cum ramane cu celelalte, care nu sunt atat de putenic competitive? Raspunsul se regaseste in intrebare. Iar teoriile de integrare monetara l-au sugerat de cateva zeci de ani. In 1961 s-a luat chiar si premiul Nobel pentru o idee care, culmea, avea sa nu fie luata in considerare decat marginal in cazul zonei euro. Atat timp cat particularitatile structurale ale economiilor nu se vor subsuma ideii de competitivitate, solutiile de tip Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (FESF) sau Mecanism european pentru stabilitate financiara nu vor fi decat solutii temporare, cu efecte temporare. Confruntate cu o noua criza, economiile slabe vor reactiona la fel. Citește mai departe comentariul Gabrielei Socol pe Standard.ro
