Prietenii mi-au spus că îmi trebuie curaj ca să fac un interviu cu Bogdan Budeș. Că e incomod, uimitor de sincer și neiertător dacă te prinde că greșești. N-am ținut cont și i-am făcut invitația lui Bogdan, pentru acest interviu. Ce-i drept, nu a fost prima dată când am vorbit despre Teatru și despre viață. Însă, odată cu acest dar pentru dumneavoastră, le ofer interviul și prietenilor mei, cu mențiunea că Bogdan Budeș e incomod dacă ești autosuficient – n-a fost cazul. „Uimitor de sincer” – asta îmi și doream! „Neiertător dacă te prinde că greșești” – eu am descoperit generozitatea lui de a împărtăși experiențe care i-au îmbogățit personalitatea în toți acești ani de Teatru.
„Oamenii nu sunt logici”
– Mie îmi plac teleportările. Hai să ne teleportăm acum la Brăila, cu ceva ani în urmă, și să îl găsim pe băiețelul Bogdan Budeș. Ce voia să devină?
Eu nu-mi amintesc să fi avut visuri, așa cum au copiii, de obicei. Nu cred că am spus vreodată „visez să mă fac…”, dar, ținând cont de ce fac acum, da, făceam teatru, de mic. Bine, făceam teatru în uscător, pentru locatarii din bloc. Atunci și jucam, și scriam. După Ion Creangă… La un moment dat, am făcut un spectacol după „Fefeleaga”. Inclusv cu muzică dată dintr-un casetofon, de la fereastra unui bloc vecin. Alesesem atunci o piesă a lui Morricone, pe care am vânat-o la radio, ca să o înregistrez. Știam că vreau să îi dau drumul într-un anumit moment, în punctul culminant… Am scris și o piesă de teatru pe care mama o păstrează și acum. Are trei pagini. „Ana și cowboy-ul” – un cowboy salva o fată. Toți băieții au chestia asta cu salvatul fetei! Aveam 8-9 ani. Nu cred că am conștientizat vreodată că îmi doresc o anumită profesie. Dar regăsesc, în ceea ce fac acum, ce am făcut atunci când eram mic, în joacă. Și mergeam la teatru foarte mult, la Brăila.
– Era o tradiție în familia voastră?
Nu era o tradiție, dar mi-au fost încurajate pornirile astea. Am făcut și vioară, când eram mic…
– Părinții tăi ce profesie aveau?
Tata lucra la Comitetul Județean de Cultură și mama la Telefoane. Probabil că mama m-a încurajat mai mult în direcția asta, numai știu precis. Mama a fost și învățătoare, o vreme.
– Mai ai un frate. El ce spunea despre jocurile acestea ale tale?
Nu discutam despre chestiile astea. Aveam alte ocupații pe stradă. Eram… băieți! Fotbal, bătăi… Eram normali.
– Dar vecinii participau la „spectacolele” tale?
Plăteau bilet. Nu mai știu exact cât era – parcă 2 lei biletul sau 50 de bani. Vecinii plăteau bilet și apoi mergeam cu toții la cofetărie cu banii și ne cumpăram Eugenii. ”Eugenia” era preferata noastră. Și acum mai există Eugenia, dar parcă atunci avea mai multă cremă. Mă rog, o fi nostalgia…
– Câte eugenii îți puteai permite după o reprezentație?
Nu știu… Ne luam cu toții când mergeam. Puteam să ne luăm câte o prăjitură, două fiecare. Adică strângeam niște lei acolo… Cred că vreo 20 de lei…
– Gândul serios pentru Teatru, când a venit?
A, gândul serios a venit foarte târziu! Gândul serios a venit după ce l-am cunoscut pe Alexandru Dabija și am tradus „Ultima bandă lui Krapp”, spectacolul pe care el l-a montat la Teatrul Act, cu Marcel Iureș. În urma unor discuții, m-a întrebat „de ce nu vrei tu să faci regie de teatru?” Și eu chiar voiam să dau la Regie, în anul ăla. A venit și impulsul ăsta de la Dabija… Fix în anul acela am cunoscut o actriță rusoaică, am ajuns la Moscova și am făcut teatru acolo.
– Altă țară, alte reguli, altă limbă…
Da, cu totul altă limbă, altă cultură. Am învățat limba din mers.
– Altă cultură…
Da, o cultură cu care eram oarecum familiarizat, pentru că citisem din clasicii ruși. Bunicul meu din partea mamei era lipovean și probabil că și legătura asta de sânge slav m-a tras încolo. Dar nu pot să spun că e o țară în care, în momentul în care m-am dezmeticit, aș fi vrut să trăiesc. Pentru că este… ceea ce vedem acum. De atunci erau semne. E o dictatură.
– Studiile tale în ce domeniu au fost, până la acel moment?
Filozofie.
– Această orientare te-a făcut să îți pui probleme… altfel asupra aspectelor din viață? Ai fost dintotdeauna analitic, introspect?
Senzația mea este că, la început, mi-a pus probleme pentru că îmi lipsea acel strop de nebunie care cred că-ți trebuie ca să intri în logica unui personaj. Oamenii nu sunt logici. Oamenii, de obicei, sunt ilogici. Psihologia omului e ilogică. De multe ori ne întrebăm de ce a făcut un om ceva. Are el o motivație, desigur, dar cu tipul de analiză pe care ți-o dă mintea formată filozofic e posibil să te încurci la un moment dat și să nu înțelegi de ce un om reacționează într-un anumit fel. Psihologia are altă logică decât logica… aristotelică.
– Și totuși cum ai ales Filosofia?
La asta nu am un răspuns. Pur și simplu, cred că citeam… Am citit ceva din presocratici, la un moment dat, și mi-au plăcut. Îmi amintesc că am citit „Apărarea lui Socrate”, scrisă de Platon. Este primul dialog din Dialogurile lui Platon și m-a impresionat foarte, foarte mult viața acelui personaj, Socrate. Cred că de la Socrate a pornit această pasiune a mea.
„Citeam și jucam și fotbal”
– Contextul acesta cu interes pentru Cultură, pentru lectură, în generația ta era ceva ce întâlneai la tot pasul sau te-ai simțit special? Poate neînțeles…
Nu, nu m-am simțit niciodată special, pentru că am fost un copil cât se poate de normal. Jucam fotbal, ne băteam… Dar da, mi-a plăcut să citesc. Nu pot să zic că m-a forțat cineva vreodată. Pur și simplu mi-a plăcut să citesc. Nu eram deloc un lup singuratic, cum sunt cei despre care se spune că stau să citească și se refugiază în cărți. Nu, deloc. Dar împărțeam timpul în așa fel încât citeam și jucam și fotbal.
– Ai făcut facultatea în București?
Da.
– Cum ai descoperit atunci viața orașului?
Mai fusesem de câteva ori, în excursii cu liceul.
– Dar nu locuiai, ceea ce făcea ca orașul acesta să pară altfel…
Nu locuiam aici, da. M-am adaptat destul de repede. Am stat în foarte multe locuri în București. Am început cu căminul de la Leu și pe urmă am stat în vreo 13 locuri, cu chirie. M-am tot mutat! Cred că n-am stat în Ferentari și în Bucureștii Noi. În rest, am stat cam peste tot!
– Te-a inspirat orașul în drumul tău artistic? Adică în ce măsură a fost și Bucureștiul o sursă de inspirație? Parisul ar fi fost, oricând.
Cred că l-am resimțit ca pe o sursă… dacă nu de inspirație, oricum ca un mediu în care îmi plăcea să mă mișc, în primii ani de facultate. Am fost un mare admirator al lui Mircea Eliade și normal că primul loc de „pelerinaj” unde m-am dus a fost Strada Mântuleasa. Am avut o gazdă în facultate – Dumnezeu s-o ierte –, doamna Oculeanu, o evreică din fosta aristocrație. Stăteam într-o mansardă, vizavi de Conservator, pe Știrbei Vodă. Și, prin ea am păstrat legătura cu ceea ce aflasem de prin cărți despre perioada interbelică. Bine, despre imaginea aceea romanțată despre perioada interbelică pe care, din fericire, acum istoricii mai tineri, cu acces la arhive, o mai remodelează. Nu era chiar paradisul pe pământ, perioada aia. Dar ea, doamna asta, fusese prietenă cu Nicu Steinhardt… îmi spunea „uite, acolo unde stăteai tu, stătea Nicu și-mi cerea un ceai”. Adică genul ăsta de persoană…
„Gândul prea înalt te împiedică uneori să vezi, concret, lucrurile de care ai nevoie când montezi un text de teatru”
– În timpul Facultății de Filosofie de la București, se creiona ideea că ai putea deveni regizor?
Nu, dar nici filosof nu m-am gândit vreodată să fiu. Adică nu prea îmi era foarte clar. Îmi plăcea… Aveam cursuri cu Pleșu, cu Liiceanu…
– Trăiai așa… odată cu viața?
Cred că da. Nu îmi făceam planuri. Îmi plăcea că aveam profesori extraordinari – Sorin Vieru, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu… Adică era ebuliția aia a anilor ’90…
– Și, totuși, nu ești oleacă filosof?
Habar n-am! Probabil că uneori am de tentația de a pleca de la particular și a mă duce către general. Ceea ce e uneori e bine, alteori nu e bine. Gândul prea înalt te împiedică uneori să vezi, concret, lucrurile de care ai nevoie când montezi un text de teatru. Atunci ai nevoie de chestiuni concrete, care se întâmplă în viața unui personaj care urmărește un scop. Bineînțeles că orice piesă de teatru valoroasă conține un adevăr mai înalt decât simplele acțiuni ale personajelor. Ceea ce Stanislavski numea „supratemă”, adică „despre ce e” un anumit spectacol. Eu chiar cred în continuare că un spectacol trebuie să fie despre „ceva”. Acum… că tu poți sau nu poți să transmiți lucrul ăla până la capăt actorilor și, prin actori, spectatorilor… asta e altceva. Dar cred că idealul unui spectacol este ca spectatorul să plece cu „ceva”. Spectacolul ideal se întâmplă atunci când spectatorul pleacă cu o idee cât mai apropiată de ideea pe care ai avut-o. Nimeni nu va pleca exact cu acea idee, pentru că oamenii sunt diverși și văd diverse lucruri într-un spectacol, dar cred că este important pentru un regizor ca, împreună cu actorii, pe baza textului dramaturgului, să transmită acest mesaj. „Mesaj” nu înseamnă nici propagandă, nu înseamnă nici didactică. Nu înseamnă să dai lecții… dar trebuie să ai un gând acolo – de ce faci spectacolul ăla, ce te preocupă, ce te ne liniștește.
– Mie mi se pare că, uneori, regizorii nuanțează atât de mult ceea ce se întâmplă pe scenă, încât spectacolul ajunge să nu mai fie despre ce și-a imaginat dramaturgul. Uneori pare că regizorul îi schimbă sensul, cu totul. Și poate să fie despre diverse curente de integrare… etnice, minorități chiar și sexuale… În ce măsură crezi că regizorul are datoria de a păstra acel „despre ce e spectacolul”, când preia piesa.
Acum… din ce am înțeles eu, există două feluri de a face un spectacol. În mare! Există multe feluri, dar așa, în mare, există felul est-european… inclusiv în Rusia, unde textul e doar un pretext pentru spectacol, și pornind de la textul acela putem să și tăiem, mai ales dacă autorul e mort de suficient de mulți ani… Îl tăiem, îl ciopârțim, mai lipim alte texte și devine mai mult un spectacol de autor. Spectacolul acelui regizor. Și există spectacole din zona anglo-saxonă, unde autorul este rege și trebuie să servești cu totul autorul.
– La început a fost „cuvântul”, apoi a venit „gândul” – adică regizorul și actorii au „executat”. Care este cel mai important „ingredient” pentru un spectacol reușit? Textul, regizorul sau felul în care actorii transmit acel mesaj? Am văzut piese bune, ucise de regii proaste, am văzut actori slabi cheltuind degeaba un regizor bun…
Păi, răspunsul e conținut în ce ai spus tu și e banal. Toate trei, toate cele trei ingrediente sunt importante! Pentru că dacă textul este bun, dar regizorul nu știe să coaguleze un gând, să formuleze un gând pe care să-l transmită actorilor… e degeaba. Iar actorii sunt niște instrumente. Nu în sensul că sunt niște marionete, ci sunt ca niște instrumente muzicale – pot fi dezacordate, pot fi în felurite situații, coborând până la problema dicției. Dacă se întâmplă asta, e clar că spectacolul nu va ieși. Cred că toți trei – atât autorul, regizorul cât și actorul, trebuie să încerce să își facă treaba la parametri… cum scrie în contracte, optimi.
„România și Bucureștiul, în special, sunt un spațiu atât de mic, încât toată lumea se cunoaște cu toată lumea”
– E banal, dar nu întotdeauna se întâmplă astfel, pentru că știm cu toții că există regizori invitați să monteze cu o trupă a unei instituții care poate nu e foarte… performantă. Sau există texte pe care teatrul nu și le permite și atunci e ales textul care poate fi încadrat în buget, în programul minimal. Crezi că în România, în peisajul acesta teatral, se fac compromisuri în aceste proporții despre care tocmai vorbeam? Adică simți, fără să-mi dai nume, că au fost irosite regii bune cu actori netalentați? Sau actori talentați cu „ce-a fost mai ieftin de pus”? Mă gândesc inclusiv la partea de scenografie – câte nu se taie din ideea scenografului pentru că producția trebuie să încadreze într-un anumit bugat…
Nu am niciun exemplu. Chiar dacă ar fi să dau nume, n-am. N-am niciun exemplu de spectacol nereușit din motivele acestea. Spectacolele pot să nu reușească, din foarte multe motive. Nu cred că, în momentul de față, un regizor care vine la un teatru cu trupă stabilă nu-și poate găsi actorii. Schimbă piesa, caută piesă! România și Bucureștiul, în special, sunt un spațiu atât de mic, încât toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Chiar și în țară. Ca regizor, te duci înainte și faci un casting. Și știi cam cu ce texte să mergi. Că doar nu ai un singur text pe care vrei să-l faci, ai mai multe texte, ai mai multe preocupări și atunci cam știi. Se mai pot întâmpla situații când nu ai un personaj și atunci, da, aduci un colaborator. Motivele pentru care unele spectacole, din păcate, uneori nu ies sunt diverse. Putem discuta la infinit de ce n-a ieșit un anumit spectacol. Inclusiv cazul meu – știu de ce n-a ieșit…
– Ai și spectacole care nu ți-au ieșit?
Știu, în cazul meu, un spectacol care suferă de pe urma unei dramaturgii slabe. Eu am făcut dramatizarea și este bună într-un segment, iar în altul… nu prea. Am crezut eu că e bine ce fac, dar când a ajuns la public mesajul era un pic confuz.
– Și ai reparat sau l-ai lăsat așa?
Nici nu se mai joacă, dar în timp îți dai seama că nu funcționează. Nu-ți dai seama imediat.
– Ce ai luat cu tine înapoi din Rusia, în bagaj? Într-un bagaj metaforic…
Într-un bagaj practic am luat limba. Acesta este primul lucru pe care l-am luat și cred că este cel mai important! Limba rusă și câțiva prieteni care, din fericire, mi-au rămas prieteni și în actuala conjunctură politică cu războiul din Ucraina.
„Traduc doar teatru”
– Traduttore-traditore? În ce măsură te lupți pentru nuanțele cuvintelor atunci când traduci? E ceva ce te urmărește și cauți câteva ore o anumită nuanță?
Da, se întâmplă să caut. E important de spus că traduc doar teatru. Ei bine, au fost momente când am stat la un cuvânt. Treceam mai departe cu traducerea, dar îmi rămânea în cap un anumit pasaj și zile șir mă gândeam la el. Am un anumit timp la dispoziție să traduc o piesă. Căutam nuanțele replicii. Și s-a întâmplat s-o aud și pe stradă – replica – stând la o terasă. Adică era cineva, întâmplător, alături, care a spus ceva. Exact ce-mi trebuia mie! Nu știu în ce măsură e vreo trădare. Da, orice traducere e o trădare, dar mi se pare o prostie vorba asta, totuși. În fond, ce mă interesează pe mine când traduc este ca vorbitorii limbii mele materne să vorbească potrivit în situația în care au fost puse personajele unei piese. Adică, dacă personajele vorbesc în limba engleză, să vorbească potrivit acelei situații. Înjurăturile, de pildă, sau tot felul de expresii idiomatice – acelea trebuie traduse și trebuie să fie adaptate, că nu poți să traduci mot-a-mot.
– Trebuie să simți, să te imaginezi? Ți s-a întâmplat să vorbești și singur prin casă?
După 20 de ani, le faci în cap. Traduc în minte. Dar mi se întâmplă să bat și măsura cu piciorul. E foarte util. De pildă, de curând am avut o experiență cu un regizor pentru care am tradus un text. M-am apucat să citesc cu voce tare piesa. Atunci sar în ureche imediat stridențele, cuvintele proaste, ritmul greșit. Pentru că și asta e important: vorbirea să aibă o anumită cadență.
– Cum ai început să faci traduceri?
Tot Alexandru Dabija este responsabil – pentru că el căuta, la momentul respectiv, o traducere în română a piesei „Ultima bandă a lui Krapp” a lui Samuel Beckett pe care el nu o avea decât în franceză. Și nu o voia tradusă din franceză, pentru că Beckett a scris-o în engleză. Și am spus că încerc eu să o traduc. Am tradus o pagină, i-am trimis-o și mi-a transmis „Continuă!”. Și am terminat de tradus piesa. Apoi m-am trezit invitat la prima lectură cu Marcel Iureș. A durat vreo două ore și ceva lectura aceea, cu niște pauze. Dabija a schimbat vreo două cuvinte. Și mi-a plăcut mult chestia asta!
– Ce erai atunci? Ce scria pe cartea ta de vizită?
Atunci nu știu dacă aveam cărți de vizită. Pe vremea aia lucram la MTV. Eram director de marketing la MTV. N-am stat prea mult acolo, nici un an nu cred că am stat.
– Ce joburi ciudate pentru un regizor de teatru ai mai avut?
Nu pot să spun că sunt ciudate pentru un regizor de teatru. Ar fi fost interesant să fiu și gunoier – ar fi fost interesant! Am lucrat în publicitate. N-am avut nicio legătură cu filozofia, n-am predat, n-am scris cărți de filozofie. În publicitate am lucrat, la Studiourile de Film Kentauros, am lucrat în Pro TV… Dar cumva am tras mereu spre zona asta. Chiar și în publicitate lucram pe evenimente, adică nu lucram în ATL.
– Dar experiența aceasta te-a ajutat să înțelegi ce vor oamenii de rând să vadă la un spectacol?
Nu mi-am pus niciodată problema că trebuie să aplic vreo schemă. Dar întrebarea asta mă face să-mi amintesc de ce spunea un regizor rus care, la prima reprezentație închisă, invita garderobierele și plasatoarele și spunea că dacă ele nu înțeleg, spectacolul e prost.
– Când ai decis că poți si regizor, asumându-ți toate criticile?
A, nici acum nu cred că pot spune că „sunt regizor”.
– Dar ce ești?
Asta este o meserie pe care o faci tot timpul.
„Eu încă am spaime când încep un spectacol nou”
– Și când trebuie să completezi chestionare la bancă?
Acolo am putea pune „regizor”, dar este ceva convențional. Eu încă am spaime când încep un spectacol nou. „O să știu ce să le spun?” Acum încep repetițiile la Pitești. O să știu ce să le spun oamenilor? Am înțeles despre ce e vorba?! Vor fi ei mai bine pregătiți decât mine?! De ce au nevoie de mine?! Și tot așa! Mereu am avut spaimele astea.
– Dar știi că și oamenii au spaime atunci când e vorba de tine!
Aoleu! Dar eu nu scriu nimic niciodată despre teatru pe Facebook.
– De ce crezi că impui atât de multă distanță?
Habar n-am. Nu știu. Îmi amintesc o întâmplare de acum mulți ani. Eram la Odeon și m-am întâlnit cu o o prietenă care însoțită. Și, după ce am schimbat câteva amabilități, când s-au îndepărtat, tipa pe care o cunoșteam îi spune celeilalte: „Vezi, dragă, ți-am zis că nu mușcă!” Habar n-am. Nu știu. Mi-ar plăcea și mie să aflu.
– Am văzut că nu te ridici în picioare la aplauze la toate spectacolele.
Că nu mă ridic?! Păi, nu mă ridic! Dar eu nu mă ridic nu pentru că e prost spectacolul. Poate să fie foarte bun. Dar ca să mă ridic, trebuie să mă ridice! Adică eu m-am ridicat în picioare, cred că la 10 spectacole în toată viața mea.
– Păi, iată, nu ai ipocrizia omului care se vede des la teatru. Poate din acest motiv se sperie lumea.
Nu cred. Și unii spectatori care se ridică în picioare la final cred că o fac pentru că au amorțit. La alții e instinctul de masă – „se ridică ăia, mă ridic și eu. Dacă nu mă ridic și eu înseamnă că, probabil, sunt prost”.
– La care spectacol de-al tău te-ai ridica în picioare?
Nu știu, că toate au probleme. Dar la unul dintre ele, la o reprezentație m-am ridicat și m-aș mai ridica. Nu știu ce s-a întâmplat acolo, la „Dureri fantomă”, spectacolul pe care l-am jucat la Festival la Ekaterinburg. Acolo am fost și eu emoționat. Bine, eram și foarte speriat pentru că se stricase videoproiectorul și nu mai mergea traducerea… Adică actorii jucau în română și proiectam textul original în rusă… Dar reprezentanția aia a avut ceva special. Nu-mi dau seama dacă a fost așa pentru că eram acolo, în Rusia, la festivalul tipului care l-a învățat pe Sigarev să scrie… Dar aia a fost o reprezentație care m-a emoționat. Și actorii au fost foarte, foarte buni. Dar cred că și ei au simțit acolo ceva special.
– Care este cuvântul din rusă pe care nu ai ști să-l traduci?
Nu-mi vine acum unul în minte, dar sunt multe. Nu că nu știu să le traduc, dar sunt speciale…
– Dacă ai fi tu un cuvânt, ce cuvânt ai fi? În limba română…
Nici asta nu știu, pentru că îmi plac multe cuvinte în română. Dar, ca să lămuresc chestiunea asta cu rusa și cu româna – în limba rusă cuvintele se formează prin compunere. De aceea, în română ai uneori nevoie de două-trei cuvinte ca să ca traduci unul singur. Și germana, pe care nu o știu, are această particularitate.
– Câte limbi străine stăpânești?
Pot să traduc, în ordinea asta: engleză… pentru că rusa, nemaipracticând-o, am nevoie mai mult de dicționar decât aveam acum câțiva ani. Deci, engleză, rusă și franceză. Am tradus și din franceză câteva piese, dar cererea nu e atât de mare.
„Lucrăm, totuși, într-un sistem de dependențe”
– Nu ești un regizor angajat. Ești, ceea ce se cheamă, free-lancer. Forma aceasta de activitate inspiră sau dă anxietăți? Libertatea de a nu da explicații e specială?
Deocamdată e ok, nu știu cum o să fie mai târziu. Da, la următorul proiect trebuie să te gândești. Și trebuie să explici. Lucrăm, totuși, într-un sistem de dependențe. Depinzi de un buget, depinzi de un spațiu, depinzi de actorii angajați. Dacă lucrezi în teatrul independent, depinzi de actorii angajați în alte părți. Trebuie să le stârnești și lor interesul pentru ce vrei tu să faci, că nu joci singur în spectacolul respectiv. Diferența între teatrul de stat și teatrul independent, în momentul de față, pentru mine este că în teatrul independent trebuie să-ți mai găsești și banii pentru producție.
– Și apare atunci „directrul de marketing” din tine? Te activezi?
Uneori am găsit, alteori a avut teatrul… Am făcut și crowdfunding, la un moment dat, pentru unul dintre spectacole… Dar e foarte obositor!
– Dar te-ar putea convinge vreun teatru de stat să te angajezi?
Dar nu țin neapărat! Probabil că făceam mai de mult timp treaba asta… Nu, nu, nu țin neapărat să fiu angajat. Cred că am fost destul de mult timp angajat și deocamdată prefer statutul ăsta. Sau… încă prefer statutul ăsta.
– Ești activ pe grupurile de teatru în care se schimbă idei despre spectacole. Ai opinii foarte personale și curajoase.
Nu mai sunt chiar atât de activ, pentru că s-au supărat pe mine și nu mai vreau să-i supăr.
„Nu am anticipat că lucrurile vor ajunge atât de departe cu felul în care poate fi influențată frecventarea unui spectacol”
– Cine crezi că ar trebui să-și dea cu părerea despre teatru? Mai crezi în forța criticilor de specialitate sau tocmai aceste rețele de socializare care oferă voce fiecărui spectator sunt ca o hârtie de turnesol care arată adevărul fiecărei seri?
Acesta este un subiect foarte complicat. Îmi dau seama! Nu am anticipat că lucrurile vor ajunge atât de departe cu felul în care poate fi influențată frecventarea unui spectacol. Și o să dau un exemplu concret. De pildă, există un site de bilete online unde oamenii dau steluțe și, în funcție de steluțe, algoritmul îți aruncă spectacolul ăla în față sau îl trage mai spre coada listei – ceea ce mie nu mi se pare în regulă. Pentru că poți să fii constipat în ziua aia la spectacol sau poate ești pur și simplu prost și ești întâmplător acolo. Dai o steluță și mai și scrii nu-știu-ce tâmpenie acolo. Pe de altă parte, pe platformele de socializare, oamenii au libertatea să scrie. Înainte vorbeau în bucătărie, acum scriu public pe internet. Mi se pare ok. Nu cred că un spectacol poate fi omorât de părerile unor persoane care scriu despre el, că nu le-a plăcut. Însă poate fi omorât de persoane care dau steluțe și algoritmul îl împinge în jos, în loc să fie toate egal distribuite în promovarea site-ului. Opiniile sunt libere… Dar am auzit niște păreri despre niște spectacole… Rămâi cu gura căscată când vezi ce-a înțeles cineva dintr-un spectacol!
– Nici nu se mai pune accent pe ceea ce era cândva trecut în caietul program, informație care dădea o cheie de descifrare a viziunii regizorale… Văzusem chiar recent o postare a ta despre „Romeo și Julieta”. Spuneai că, pe scurt, spectacolul este despre doi tineri care la sfârșit se omoară…
Postarea era ironică, pentru că acum există un interes deosebit al mamelor – mai tinere sau mai puțin tinere – să-și ducă copiii la teatru. Și tot întreabă dacă e potrivit spectacolul pentru copiii lor. Nimeni nu poate să le răspundă la întrebarea asta. În primul rând, ar trebui ca ele însele să știe despre ce e vorba în textul respectiv. Mai ales că, cazul în cazul ăla, era vorba de o variantă a spectacolului „Romeo și Julieta”. Și postarea mea a plecat de la un comentariu pe care l-am avut, ironic. „Ce-i drept, doamnă, nu e bun spectacolul, adică nu e recomandat pentru că acolo sunt doi tineri care se omoară și nu-și ascultă părinții”.
– Ești regizor, traducător, ai putea fi și critic…
Nu, nu, n-aș vrea să fiu critic.
– Atunci, să spunem, „cunoscător”. De ce nu și „dramaturg”? Eu cred că bântuie niște idei prin capul tău, pe acolo.
Asta, da! Acesta, probabil, e visul meu care se va împlini. Sau nu.
– Adică?
Adică mă gândesc tot timpul că am o anumită idee și că aș vrea să scriu o scenă. Poate c-ar trebui să mă gândesc mai puțin și să mă pun la scris.
– Și ce te oprește?
Nu știu… Lenea.
– Ești leneș?
Da, de multe ori sunt leneș.
– Așa sunt oamenii creativi?
Nu știu. Dar când am de tradus o piesă sau când pregătesc un spectacol sunt foarte atent cu timpul și par harnic. Când am de tradus, de pildă, la ora 8:00 sunt la birou și traduc. Am o normă pe zi. Uneori o și depășesc. Adică e ca la sapă.
– Când traduci, fumezi trabuc?
Nu, astea (N.R.: trabucuri) le fumez acum, așa… că suntem la cafea.
– Asculți un anumit tip de muzică?
Nu. Uneori, când e piesa mai ușor de tradus ascult Radio România Muzical. Iar când vreau să aud eu cum sună traducerea, închid radioul.
– Te joci cu foile sau scrii pe laptop?
Nu, traduc pe desktop. După aia, printez. Am avut o perioadă când scriam de mână. Poate e bine să revin la asta! Traduceam de mână. Uite, cum stăm noi aici, acum, la cafeneaua asta, așa mergeam în cafenele și scriam. Eram cu piesa lângă mine și scriam fără dicționar, fără nimic. Mergeam acasă și transcriam în computer – ei bine, în momentul ăla deja intervine o a doua sită. Mai observi ceva și cauți cuvintele sau expresiile pe care nu le știai. După care printam piesa. Și acum printez piesa și o citesc prin casă cu voce tare, mormăită. Merg prin casă și citesc o dată, fac corectura și apoi corectez pe calculator.
– Această introducere în computer ar putea fi… muzică, dacă tastele ar fi clape. Tu cânți și la pian.
Da, mă prostesc la pian…
– De pian te-ai îndrăgostit în pandemie.
Puțin înainte de pandemie și, da, pe la începutul pandemiei am învățat ceva mai bine.
– Ai mai studiat și înainte?
Nu. Pian am vrut să fac mai demult, dar am tot amânat. Pentru că pianul înseamnă achiziționarea unui instrument, îți schimbă puțin așezarea în viață chiar și pentru faptul că trebuie să ai loc în casă e mai complicat.
„Textele pe care le traduc au o anumită muzică”
– Și ce te-a făcut să dai curs acestei pasiuni?
Am avut o discuție cu Ioana Marghita de la Radio România Muzical, pe care a interesat-o legătura dintre teatru și muzică și autorii care-mi plac mie. Îmi amintesc că de Bulgakov am vorbit, de „Maestrul și Margareta”. A venit vorba și de relația mea cu muzica. Și i-am spus că am făcut vioară, că aș fi vrut să fac pian… Și, când am terminat discuția cu ea, am întrebat-o dacă nu cumva știe vreo profesoară de pian, că vreau să mă apuc „de mâine”. Și în câteva zile am început lecțiile de pian. Ăla a fost momentul.
– E o formă de exteriorizare, de exorcizare?
Ah, nu, că nu sunt la nivelul ăla. Pentru exorcizare trebuie să fii la un nivel înalt, să cânți bine de tot. Eu încă descopăr o grămadă de lucruri, dar îmi place! Încă studiez zilnic măcar un pic. Pur și simplu îmi place să mă așez la pian și să citesc o partitură nouă. Mai împiedicat, dar e fără spectatori, nu chinui pe nimeni. Îmi și place să învăț o piesă nouă și să scot sunetele alea din pian. Îmi place foarte mult! Stau și o oră, o oră și jumăte. Am studiat și patru ore în pandemie, când erau teatrele închise. Și, da, în traduceri urmăresc, de fiecare dată, un ritm. Am simțit asta de la bun început, că e nevoie ca vorbirea pe scenă să aibă o cadență.
– „Traduci” și partiturile, iată!
De pildă, Cehov are această muzică pe dedesubt. La fel un text la care am lucrat cu foarte multă atenție, „Vrăjitoarele din Salem”, al lui Arthur Miller pe care l-a montat Vlad Cristache la Ploiești. Arthur Miller spunea undeva că sunt pasaje întregi scrise în pentametru iambic, acel celebru pentametru iambic al lui Shakespeare. Dar Miller scria proză. Și de-aia, dialogurile în textul original sună foarte muzical. Și m-am străduit să obțin chestia asta – am și vrut să mă duc la primele două lecturi, să aud… Și a ieșit! Adică sună bine textul ăla! Este unul dintre textele de care sunt foarte, foarte mândru.
– Îmi spuneai că pentru a nu exista un… conflict de interese, nu ai monta ce traduci pentru alți regizori. Te întrebam, la un moment dat, cum de te îndură sufletul să dai o traducere bună unui alt regizor și nu te „lăcomești” șă o montezi tu…
E o chestiune de etică. Atâta timp cât nu eu am găsit piesa aia… Nu-i frumos să îi spun omului „știi ceva, nu ți-o mai dau, o fac eu”. Că după aia nu-ți mai vine niciodată altă traducere. (N.R.: Râde!) Și mai află și alții!
– Dar a fost vreun text pe care nu-ți venea să îl mai dai înapoi?
Cât să nu îl mai dau înapoi, nu. Dar au fost texte pe care mi-ar fi plăcut să le fac eu. Sau și eu. De pildă, am montat „American Buffalo” la foarte mulți ani după ce a mai fost montat de vreo șase ori în România. După „American Buffalo”, am fost tentat să montez „Iluzii”, piesa lui Ivan Vârâpaev, un text pe care tot eu l-am tradus din rusă și care, și ăsta, s-a montat de vreo cinci ori. Dar m-am gândit că e mai interesant să găsesc piese noi. Mai ales că știu și pe unde să le caut. De niște ani!
– Unde le cauți?
Le cumpăr. Pe Amazon. Citesc cronici. Cronicile spectacolelor de pe West End – pentru că, în general, acolo ajung textele bune. Sau Broadway. Sau Off-Broadway. Și ajungi, din cronicuțe în cronicuțe, de la un film care îți place și căruia îi cauți scenariul, ajungi să descoperi că scenaristul e și dramaturg și are o piesă… Și cauți piesa… Pe unele le mai găsești și gratis pe net. Puține, dar sunt.
– Dă-mi un clasament aș celor mai mari trei întâniri din viața ta.
Făcând ce fac acum, cred că primul om e Alexandru Dabija. El, practic, mi-a sucit cursul vieții. Nu știu ce aș fi făcut… a accelerat schimbarea asta. Pentru că, probabil că mai devreme sau mai târziu, tot asta aș fi făcut. Dar e bine, totuși, că s-a întâmplat mai devreme decât mai târziu. Apoi, clar, proful meu din Rusia, Piotr Fomenko, din Moscova. Excepțional! Și nu vreau să nedreptățesc pe nimeni, dar dacă sunt acum în stare să cânt niște piese la pian, așa… mai șchiopătat, i se datorează profei mele de pian, Camelia Pavlenco. Adică îmi dau seama că dacă n-ar fi fost așa cum e, n-aș fi făcut asta. Adică a fost rea și pisăloagă. Cu ghilimele, normal. Că altfel nu prea poți, cred eu, să faci progrese reale.
– Ce te inspiră în viață, în general? Ești mai creativ atunci când mergi la teatru „plus one” sau sunt mai intense perioadele în care ești în căutarea muzei?
Ce înseamnă „plus one”? Aaaaa…. am înțeles! Nu știu. Cred că fiecare perioadă de genul ăsta are avantajele și dezavantajele ei. Nu-mi dau seama. Cred că dacă m-aș pregăti pentru o discuție pe tema asta… că trebuie un pic de pregătire, aș putea să aduc exemple și dintr-una, și din celaltă perspectivă. Că mie îmi place să fiu și singur, dar îmi place și ca, atunci când mă bucur de ceva, să transfer cuiva bucuria asta. Și deocamdată mă bucur singur.
„În momentul de față, în România, avem toți actorii care ne trebuie, pe alese”
– Care ar fi câțiva actori cu care ai pleca oricând la drum?
Aoleu, în ce mă bagi! (N.R.: Râde!) Sunt mulți! Mulți!
– Înțeleg că și pe actori îi alegi în timp. Vezi spectacole și îi ții minte. Și, când vine momentul, îți amintești exact cine e potrivit.
Nu aș face acum o listă de actori, pentru că povestea asta o să fie tipărită și sigur scap pe cineva. Sunt mulți. Sunt mulți, pornind dintre cei cu care m-am format, să spun așa, de la o vârstă mai coaptă. Cei pe care i-am cunoscut la Teatrul Act… Toți cei care au trecut pe la Teatrul Act. Și sunt mulți dintre tinerii pe care îi văd acum și îmi plac foarte mult. E foarte riscant să pleci la drum cu o trupă de actori, pentru că e posibil să găsești un text pentru care nu ai pe cineva în trupa aia. Dar eu cred că, în momentul de față, în România, dacă ar putea exista acest sistem să faci spectacole cu cine vrei tu… poate cu lipsa a ceea ce mai numim câteodată „moși”, avem toți actorii care ne trebuie, pe alese.
– Nu avem încă „moși”?
Păi trebuie să îmbătrânească cei care sunt acum de 45-50. Așa am observat, nu prea mai sunt, din păcate. E o gaură între generații.
– Pentru că i-am scos prea repede la pensie pe actori?
Nu, că erau foarte bătrâni. Nu îmi dau seama de ce… Poate au dat mai puțini la Teatru, în generația lor. E observabil. Eu am căutat mult timp pentru un spectacol un actor de 60 de ani, care să se și potrivească cu datele personajului. Dar cred că, dacă în România acum ai vrea să faci un un text, ai putea să montezi cam orice text de pe lumea asta, pentru că avem actori excepționali. Eu nu trăiesc cu nostalgia generației de aur.
– Care crezi că este misiunea principală a teatrului, azi? Trebuie să fim distrați, emoționați, manipulați politic?
Cred că de la teatru trebuie să pleci puțin modificat, puțin transformat. Trebuie să te duci într-un fel la spectacolul ăla, să fii deschis. Cred că asta e foarte greu: să fii deschis, în general. Și cred că, atunci când ieși de la spectacol, trebuie să ieși modificat. Îmi amintesc că după ce am ieșit de la „Ultima bandă a lui Krapp” îi povesteam taximetristului, în drum spre casă, ce am văzut. Ar trebui să ieși atât de transformat, încât să îți vină să vorbești și cu taximetristul. Să spui „du-te și tu să vezi”… să vrei să mai vadă cineva.
– Crezi că există acest curent în care teatrul internațional manipulează masele, adică simți că se întâmplă ceva în aceste direcții? Există spectacole în care marile puteri sau mările realități politice, de fapt, să își pună amprenta sau Teatrul a rămas o zonă curată?
Nu știu…
– A fost un val în care apăreau idei să nu se mai monteze texte ale autorilor ruși, de exemplu.
Aici cred că e o confuzie. Știu că imediat după începerea războiului a fost un curent, un val de reacții împotriva a tot ce venea din Rusia. Au existat și exagerări. Și de ce spun exagerări – pentru că eu am spus niște lucruri în susținerea acestui curent. Dar eu nu mă refer la „să nu mai montăm autori ruși”. M-am referit, de pildă, la următorul fapt: dacă există un dirijor care se comportă ca un lacheu al regimului, nu-l mai invităm o vreme. Atâta tot. Nu că interzicem muzica lui Ceaikovski, cum am înțeles că s-a întâmplat la nu știu care filarmonică. Asta e o aberație. Dar acei oameni care servesc regimului prin faptul că își lipesc notorietatea de regim și în felul ăsta regimul capătă credibilitate, eu cred că ăia trebuie sancționați. Atâta timp cât autorii înșiși, ruși, cum e Ivan Vârâpaev emigrează în Polonia și denunță ce se întâmplă în Rusia… Adică de ce l-aș monta pe unul care rămâne în Rusia și susține regimul de acolo?! Există dramaturgi buni ruși, jucați în Europa, și toți au avut ceva de spus public împotriva a ceea ce se întâmplă.
– Mă mai gândesc și la nuanțele cuvintelor. Înainte, aveai voie să folosești cu mult mai multe cuvinte care să particularizeze o persoană. Acum poți fi ușor acuzat de discriminare sau body shaming. Poți să le folosești în replici, dar brusc, personajul devine negativ… Faptul că trebuie să fi politically correct nu smulge din suculența unei experiențe?
A, știu la ce te referi. Eu nu sunt un suporter al corectitudinii politice și cred că tot acest curent de hipersensibilizare a persoanelor s-a născut nu pentru că oamenii sunt sensibili, ci pentru că li se spune întruna că așa ceva trebuie să te sensibilizeze. E ca anunțul ăla de la TV – „Atenție, urmează imagini cu impact emoțional”. Nu impactează pe nimeni emoțional acele imagini, dar în timp e posibil să se creeze această reacție, conform unui reflex din ăsta necondiționat. Nu știu cum se va ieși din chestia asta.
– Cum te descurci, în arta ta, cu acest aspect?
Dacă cred că un anumit cuvânt e potrivit în context, îl folosesc. De persoane raționale eu nu am fost niciodată acuzat că ofensez pe cineva.
– Adică acum e mai simplu să vorbești licențios, decât să vorbești expresiv!
Important e să fii onest cu ce vrei să spui. Dacă un anumit personaj vorbește într-un fel, trebuie să-l faci să vorbească așa, pentru că felul lui de a vorbi îl caracterizează. E un lucru care la noi lipsește din foarte multe scenarii de film. Citeam undeva că în școlile de scriere dramatică din SUA, de pildă, când se studiază dialogul, acesta ar trebui să reflecte mediul de unde provine personajul. Tu nu-ți dai seama când vezi filmul, dar cel care a scris dialogul a fost atent la detalii de mediu, de educație, de-aia ție ți se pare personajul atât de autentic, atât de rotund. Pentru că omul a ținut cont de asta: de unde vine, ce vocabular are, cum vorbește… De asta și piesele din zona anglo-saxonă sunt atât de credibile. Vorbesc foarte bine oamenii ăia, pentru că aceste lucruri se studiază, sunt atenți la detaliile astea. La noi, de foarte multe ori, cu excepția unor dramaturgi noi care au apărut acum și sunt foarte buni, Mimi Brănescu de pildă, personajele vorbesc cam la fel. Adică zici că au aceeași origine.
– Unde s-a dus butaforia din spectacole? Ce s-a întâmplat cu decorurile mari și grele cu care mașiniștii se luptau pe scenă, la schimbările de decor? Rămânem pe minimalism?
Eu cred că și acum sunt decoruri mari și grele. De pildă la Arad, acum, a făcut Horia Suru un spectacol pe un text tradus de mine, iar decorul e interiorul unei case cu toate detaliile, scară interioară etc.. Arată excepțional! Nu cred că, în momentul de față, într-un teatru de stat faci un spectacol minimalist pentru că n-ai cu ce sau n-ai din ce.
– Ce părere ai despre ideea de costum? Mai contează costumul, pentru felul în care se simte actorul pe scenă?
Cred că un costum, în sensul clasic, dă ceva unui actor. Dar costumul poate fi și o pereche de jeanși, dacă personajul e dintr-un text contemporan, sau dintr-un text clasic adus în prezent.
– Ce personaj, dintr-o piesă, admiri?
Pe mine mă încurcă genul ăsta de ierarhii, pentru că am foarte multe simpatii.
– Un personaj care seamănă cu Bogdan Budeș? Ah, nu știu. Unul care vrea să facă multe și îi ies puține. (N.R.: Râde!) Unchiul Vania, probabil.
„Cred că sunt poligam în ceea ce privește personajele din teatru”
– De care eroină te-ai putea îndrăgosti?
E foarte greu de spus! În privința personajelor de teatru există riscul să fii poligam. Și cred că sunt. Cred că sunt poligam în ceea ce privește personajele din teatru.
– Ce lucrezi acum?
Fac traducerea piesei pentru spectacolul de la Pitești.
– Și ești exigent cu tine? „Regizorul” îl bate la cap pe „traducător”?
Nu, sunt la fel. Durează un pic mai mult, pentru că mă și opresc să mă gândesc ce le spun actorilor. Și am mai primit acum o comandă de text pentru stagiunea următoare.
– Când traduci, îți și regizezi în cap? Te gândești în detaliu… și vizual la personaj sau sunt niște entități în mintea ta?
Când traduc, singura particularitate pe care am observat-o în timp, fără să vreau să fac lucrul ăsta, este că-i aud efectiv vorbind. Îi aud în cap cum spun lucrurile alea și uneori, când sunt foarte concentrat, nu toți au vocea mea. Vocea aia interioară… E un proces foarte, foarte interesant și îmi place să mă las purtat de el. Când citesc eu textul cu voce tare, nu fac personaje, nu mă prostesc. Sunt mai atent la ritm, la cum vin consoanele împreună cu vocalele… Să nu vină prea multe vocale una după alta și să se încurce actorul cînd vorbește…
– Vreun vecin care te-a răsplătot pe vremuri cu Eugenia, a venit să vadă vreun spectacol de când ești regizor adevărat? Sau povestea aceea a rămas cu totul la Brăila?
Cred că a rămas la Brăila și, Dumnezeu să-i ierte, cred că mulți dintre ei s-au dus. Dar ar fi interesant, da! Nu m-am gândit la asta.
– Părinții tăi vin la spectacole?
Tata nu mai e și mama a văzut tot ce-am făcut. Și alte spectacole! Ca orice mamă e foarte mândră și păstrează toate prostiile pe care le-am scris încă de când aveam 10 ani.
– Crezi că e bine ca teatrele să-și împartă categoriile de public, pe vârste? Sau experiența din sală ar trebui să fie pentru toată lumea?
Eu cred că pentru toată lumea. Trebuie să existe niște avertismente pentru copiii mici, extrem de mici, care să nu fie expuși la lucruri la care nu e bine să fie expuși nici în viața extrateatrală. Adică trebuie protejați cumva, dar nu excesiv. În rest, nu. Cred că menirea unui spectacol e să te șocheze. Să te transforme. Și atunci toate fricile astea „dar oare pot să-mi duc copilul de 10 ani la teatru”… Răspunsul ar fi că nu. La teatru, sub 10 ani n-ai voie. E ca la motocicletă – sub 18 ani n-ai voie să conduci. Cred că la Teatrul de Comedie e anunțul ăsta la casă – copiii sub 10 ani nu au voie. Punct. Cei peste 10 ani, bine. Vrei să vii, îți asumi chestia asta. Mai cred că e bine să fie spectacole cu diverse problematici. Unele pentru adolescenți, altele pentru oameni maturi. Dar nu știu dacă e neapărat nevoie ca un anumit teatru să fie dedicat strict unei anumite categorii. Cred că teatrul e pentru absolut toată lumea care vrea să vină.
– E din ce în ce mai la modă să vii la teatru. Biletele se spuizează cu mult timp înainte.
Și apoi apar mesaje pe social-media cu bilete de vânzare, că omul respectiv, care a cumpărat, nu mai poate să ajungă. E posibil să avem de-a face cu o minoritate de zece mii de oameni care e atât de entuziastă încât ai impresia că toată lumea e așa. Și, de fapt, sunt aceiași care migrează dintr-o sală în alta.
– Are legătură cu prețul biletului?
Nu cred. Prețurile sunt în regulă.
– Biletele, în România, sunt mai ieftine decât în majoritatea capitalelor europene. Ar trebui să crească și românii prețurile? La teatrul independent, publicul mai ridică din sprânceană dacă e mai scump. Dar nu se gândesc că, atunci când cumpără un bilet la un teatru de stat, acesta are preț accesibil pentru că se găsește subvenția de la Primărie sau de la Ministerul Culturii… În ce măsură crezi că spectatorul e conștient de ce reprezintă acel bilet?
Asta e o discuție foarte complicată pentru că, în primul rând, schimbarea prețului unui bilet, mai ales în teatrul independent, e o decizie foarte grea. Riști să nu vină lumea. Pentru că omul, când iese în oraș, își face un calcul. Vine însoțit, deci costul e ori doi. Mai râmân la masă… Și dintr-o dată s-a dus o sumă considerabilă pe o ieșire în oraș. Nu știu cum se gândesc creșterile de bilete la teatrele de stat…
– Dar există și perspectiva aceea că, dacă prețul unui bilet e mare, înseamnă că spectacolul e bun.
Da, dar raționamentul e greșit.
– Ca la poșete, când uneori cele „de firmă” sunt inferioare ca materiale unora cu etichete no-name, dar materiale mai bune…
La poșete nu mă pricep, dar din ce știu, poșetele scumpe sunt mai rezistente. Pe lângă faptul că plătești adaosul de valoare de marcă, ele sunt făcute și de așa natură că te țin mult.
– Spune-mi despre musicaluri. Au fost și ele o modă… Toate teatrele aveau musical.
Eu n-am văzut atât de multe musicaluri în București. Adică mie mi-ar plăcea ca toate generațiile de actori care ies din toate școlile așa de teatru, câte sunt 4…5…6… în țară să cânte. Dacă nu la un instrument, măcar vocal.
– Mai e nevoie de „spectaculos” în spectacol?
Păi teatrul dramatic, e „doar cu vorbe”. Oamenii poate că ar trebui să înțeleagă unde vin. Da, înțeleg la ce te referi. Oamenii vor elementul acela de „magie”.
– Am auzit întrebarea „ce show aveți în seara aceasta?”, cu referire la spectacolele de teatru…
Da,asta e o sclifoseală care sper să treacă. E mai lung cuvântul „spectacol” și le e lene să-l pronunțe.
– Să facem un exercițiu de imaginație: e un incendiu pe lume și arde tot, planeta se distruge. Ai posibilitatatea să salvezi o singură traducere. Pe care o alegi?
Au! Una singură?! Mi-e greu… Să-mi salvez o singură traducere… Sunt destul de multe…
– Sau le-ai lăsa pe toate să ardă, știind că poți să o iei oricând de la capăt?
Uite că m-ai ajutat. Le-aș lăsa pe toate să ardă. Și, când n-ar mai fi nimic scris, aș încerca să scriu eu ceva, că n-ar mai exista termen de comparație. Și atunci aș spune „iată, măcar avem ceva ce putem juca!”
– Ce îl emoționează pe Bogdan Budeș? Dincolo cu ochelarii serioși cu rame negre, statura impozantă și vocea baritonală…
Îmi amintesc de o replică din spectacolul „Creatorul de Teatru” de la Teatrul Act, făcut tot de Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș în rolul principal. Acolo, personajul este un actor și are o replică ce mi-a rămas și probabil că – fără să încerc să fiu patetic – mă emoționează și e posibil să mi se și potrivească, uneori, când sunt mai puțin superficial: „dacă nu ne emoționăm de propria prezență, nu facem nimic în viață”.
– Stai în sală la spectacolele tale?
Aproape la toate am stat, asta da.
– Și ți se oprește respirația în momentele în care știi că trebuie să crească și nu cresc? Sau te deranjează doamna care foșnește alături un ambalaj, exact în momentul pe care tu l-ai construit într-un anumit fel?
N-au prea foșnit. Am avut noroc, eu n-am prea întâlnit situații de-astea cu prea multe telefoane să sune… Da, probabil că sufăr de un soi de masochism. Mi s-a întâmplat de câteva ori să-mi stea inima – pentru că nu venea replica, dar era o pauză interesantă. Îmi place să mă las în ce se întâmplă.
– Te mai surprinde și pe tine câte ceva? Să spui „uite, ce deștept am fost!”?
Nu, nu „ce deștept am fost” nu mă gândesc niciodată, însă mă surprind câteodată intonații noi la actori și le zic după spectacol „aia, păstreaz-o așa!” Poate uneori n-ar fi rău să se înregistreze reprezentațiile, ca să poți să arăți ce nuanță ai remarcat la o anumită reprezentație. În timp, avantajul spectacolelor de teatru – față de film – este că ele cresc. Dezavantajul este că pot să și descrească. Fie cresc, fie se pleoștesc – cum e aluatul. Cred că Liviu Ciulei spunea că un spectacol de teatru e ca un copil. Poți să-l mai ții de mână, îi mai zici câte una să se mai îndrepte..
– La final nu rămâne ceva ce poți atinge. De multe ori îmi place să mă duc să privesc sala goală, după spectacol și să mă mir cum spațiul acela gol, cu doar câteva minute înainte vibra de emoție. Practic, ce faci tu nu poate fi tezaurizat.
Da, asta e o mare discuție. Și eu cred că inefabilul ăsta al teatrului, ca și al muzicii, nu poate fi încapsulat în ceva. De pildă, Celibidache era împotriva înregistrărilor de muzică. Spunea că sunt false. Că muzica e „acolo” când o asculți. Atât. S-a terminat concertul, s-a terminat și muzica. Ce-a rămas, a rămas în tine. N-a rămas – aia e. Eu înțeleg nevoia oamenilor și nevoia de business pentru spectacolele online, dar eu nu sunt de acord cu ele. Și nici cu ecranele pe pe scenă. Dar aici e o chestiune de estetică, e de altceva. Unul dintre spectacolele pe sufletul meu despre ce înseamnă teatrul e spectacolul de la Excelsior, „Orașul nostru”. Unde se face teatru din nimic. Adică apar niște oameni – actorii – care îți creează niște năluci în cap, după care au ieșit de pe scenă. Și râmâne scena goală. Adică pentru mine, dacă e să dau totul așa la o parte, cam ăla este. Așa îmi place teatrul. Teatrul este când se adună niște oameni și dintr-o dată încep să se joace cu obiectele din jurul lor.
– Care personaj simți că a rămas neînțeles pentru tine, ca regizor? Adică un personaj pe care, dacă l-ai putea întrupa, să-l întrebi dacă e așa cum ți l-ai imaginat tu…
Sunt foarte multe.
– Ce nu te-a întrebat nimeni și ai avut cumva nevoia să spui, fie prin arta ta, fie prin comentariile cu prietenii?
Probabil trebuie să fie o întrebare de care să-mi fie și teamă. Și după ce răspund să-mi zic „Bă, dar de ce ți-a fost teamă? Că uite, era simplu!” Dar nu știu care e întrebarea. Cred că întrebarea asta o afli cândva înainte să te duci…
– Ce mai știi să faci? În afară de artă?
Eu nu știu dacă fac artă, habar n-am. Asta spun alții. Mie îmi place să citesc o piesă și dacă conjunctura e favorabilă, să fac și pe alții să vadă și să simtă ce am văzut și am simțit eu. E artă? Se cheamă asta artă?! Îmi place să gătesc. Îmi place să amestec ingrediente. Să mai scap niște ciudățenii, Am o viață obișnuită. Mă trezesc… în cele mai multe zile cânt un pic la pian – o oră, 40 de minute – apoi traduc, dacă am de tradus. Citesc. Încerc să am disciplina asta – să citesc o piesă pe zi. Nu-mi iese mereu. Ies cu prieteni în oraș. Mai merg la spectacole. Destul de banal.
– Ce ai admira la „Bogdan cel mic de la Brăila” și ce ar admira el la tine, cel care ești acum?
I-aș spune „ia caietul ăla cu piesa de trei pagini, și scrie o piesă întreagă!”