Ultimii 30 de ani au fost teribili pentru mişcarea sindicală. În sectorul privat american, densitatea sindicală (i.e. proporţia de lucrători înscrişi într‑un sindicat) a scăzut de la o treime în 1979 până la doar 7% în prezent. În Marea Britanie, densitatea a scăzut de la 44 până la 15%. Dar nu e vorba de o ciudăţenie anglo‑saxonă: mai puţin de o cincime din lucrătorii din statele OECD sunt membri de sindicat.
PUTERE ŞI SCHIMBARE. Totuşi, există o mare excepţie în acest declin generalizat: sectorul public. În sectorul public canadian, densitatea sindicală a crescut de la 12% în 1960 până la peste 70% în prezent. În Statele Unite, creşterea a fost de la 11 la 36%, în aceeaşi perioadă. Există acum mai mulţi sindicalişti în sectorul public (7,6 milioane) decât în cel privat (7,1 milioane), deşi în zona privată americană muncesc de cinci ori mai mulţi oameni. Densitatea sindicală este în prezent mai ridicată în domeniul public decât a fost vreodată în cel privat, chiar faţă de zilele de glorie ale sindicalismului din anii ’50.
Chiar şi ţările care au trecut printr‑o diluare a densităţii sindicale în sectorul public au văzut cum cifrele se stabilizează la un nivel mult mai ridicat decât în sectorul privat. În Marea Britanie, densitatea a scăzut dramatic, de la 82% în 1979, dar s‑a stabilizat la aproximativ 56%. E dificil să realizezi o statistică globală credibilă, dar informaţiile provenite din mai multe ţări (inclusiv Germania şi Japonia) sugerează că diferenţa dintre sectorul public şi cel privat este în acelaşi timp substanţială şi în creştere.
Această permutare dintre privat‑public a transformat mişcarea sindicală. În anii ’50, sindicatele însemnau clasa muncitoare, dominate de bărbaţi care se lăsaseră de şcoală la 16 ani şi aveau vederi de stânga în ce priveşte economia, dar de dreapta în ce priveşte chestiunile sociale. În zilele noastre, componenţa este mult mai aproape de clasa de mijloc: mai mult de un sfert din sindicaliştii americani au absolvit un colegiu, iar şi mai mulţi au o atitudine liberală în chestiuni sociale sau de mediu.
Permutarea a creat, de altfel, şi tensiuni între sectorul public şi cel privat. Sectorul privat este dominat de concurenţă şi turbulenţe. Plata în funcţie de performanţe este normă, iar concedierea din motive economice – un lucru banal. Prin contrast, sectorul public este un paradis al siguranţei şi stabilităţii. Mulţi oameni au aceeaşi slujbă toată viaţa, iar evaluarea performanţei – lucru rar. Rezultatul este paradoxal: bugetarul tipic o duce mai bine decât oamenii pe care se presupune că îi serveşte, iar diferenţa s‑a mărit semnificativ în ultimul deceniu. În Statele Unite, salariile şi beneficiile s‑au majorat de două ori mai repede în sectorul public decât în cel privat.
Acum, când criza datoriilor suverane obligă guvernele să‑şi facă ordine în casă, discrepanţa în creştere dintre condiţiile din sectorul public şi cel privat a erodat mult din simpatia pe care lucrătorii din cele două domenii şi‑o purtau odată. Să vedem împreună în continuare ce le pregăteşte viitorul. Dar mai întâi să încercăm să răspundem la două întrebări: cum au ajuns sindicatele din sectorul public atât de puternice? Şi ce impact a avut puterea lor asupra felului în care funcţionează sectorul public?
MAI TARI DECÂT SCHWARZENEGGER. Sindicatele din sectorul public sunt unele dintre cele mai puternice grupuri de interese din lume. Multe dintre ele au în spate comunităţi vaste de membri şi conturi pe măsură: American National Education Association, principalul sindicat al cadrelor didactice din SUA, are 3,2 milioane de membri, un buget anual de peste 300 de milioane de dolari şi o tradiţie viguroasă de activism politic. Dar influenţa lor e mult mai profundă. În multe ţări, sindicatele susţin stânga politică. În Marea Britanie, Ed Miliband, liderul partidului laburist, îşi datorează postul voturilor sindicaliştilor. În SUA, Andy Stern, şeful Sindicatului Internaţional al Angajaţilor din Servicii (SEIU), a fost cel mai frecvent oaspete al Casei Albe în primele şase luni ale preşedinţiei lui Barack Obama.
Sindicatele din sectorul public se bucură de avantaje la care rivalele lor din sectorul privat pot doar să viseze. Ca furnizori de servicii monopol vitale, ele pot bloca oraşe întregi. Iar ca maşinării politice de mare putere, ele pot ajuta la desemnarea celor care stau de cealaltă parte a mesei la o negociere. Daniel DiSalvo, autorul unui excelent eseu din „National Affairs“ despre sindicatele din sectorul public american, subliniază că Federaţia Americană a Angajaţilor Statali, Districtuali şi Municipali (FSCME) a contribuit cel mai mult la campaniile politice din 1989–2004. DiSalvo mai subliniază şi faptul că asemenea influenţă este mai importantă în campaniile locale, unde sunt mai puţini participanţi, decât în cele de nivel naţional.
Chiar dacă nu reuşesc să‑şi vadă ales „propriul“ candidat, sindicatele din sectorul public nu prea ştiu ce e greul în negocierile cu politicienii. Şefii din sectorul privat sunt obişnuiţi să joace dur cu sindicatele pentru că ştiu că pot da faliment dacă nu o fac. Politicienii nu au aceeaşi disciplină: ei pot oricând să crească taxele sau să se împrumute de la generaţiile următoare. Cei care au intrat în conflict cu sindicatele au regretat‑o aproape întotdeauna. Fostul guvernator al Californiei Arnold Schwarzenegger a încercat să se bată cu sindicatele în faţa opiniei publice, dar a fost copleşit. Alţii au încercat o abordare bazată pe măsuri provizorii, doar ca să devină ţapi ispăşitori atunci când serviciile au fost întrerupte.
PENSII ŞI PERFORMANŢE. Care este exact impactul sindicatelor din sectorul public asupra salariilor e un subiect încă în dezbatere printre economişti. Informaţiile de la Biroul American de Statistică a Muncii (ABLS) sprijină argumentul conservator potrivit căruia sindicatele s‑au folosit de puterea lor pentru a obţine venituri avantajoase: lucrătorii din sectorul public câştigă, în medie, cu o treime mai mult decât omologii lor din zona privată. Economiştii de stânga replică spunând că aceştia sunt, în medie, mai bine educaţi. Oricare ar fi valoarea acestui argument, trei lucruri sunt limpezi. Sindicatele au eliminat criteriile de departajare a salariilor din sectorul public. Au obţinut pachete salariale excelente pentru membrii lor. Şi au protejat lucrătorii cu performanţe slabe ameninţaţi cu concedierea.
Criteriile de departajare a salariilor din sectorul public sunt relativ reduse. Lucrătorii de la nivelurile de jos, cum ar fi secretarele, sunt de obicei mai bine plătiţi decât omologii lor din sectorul privat, în timp ce lucrători de la niveluri mai ridicate sunt mai prost plătiţi. Asta nu numai că îngreunează atragerea de oameni ambiţioşi în sectorul public, dar devine anevoios să creşti standardele prin, de pildă, desemnarea celor mai buni directori pentru un grup de şcoli.
În acelaşi timp, beneficiile din sectorul public sunt generoase. Guvernele au trendinţa de a le da angajaţilor sarcini uşoare şi pensii generoase, în loc de salarii mai mari (care ar trebui plătite din bugetul curent). În Statele Unite, profesorii predau doar 180 de zile pe an. În Brazilia, au dreptul să‑şi ia liber 40 de zile pe an – din cele 200 de zile de lucru – fără să dea nici o explicaţie sau să piardă un centavo din leafă. Revoluţia beneficiilor garantate pentru pensie (formă de contribuţie la pensie a angajatorului ce depinde de salariul şi vârsta angajatului,
nu de randamentul investiţional – n.r.), care a măturat sectorul privat, abia dacă l‑a atins pe cel public: 90% dintre americanii angajaţi în administraţiile locale sau cea federală au planuri de pensie garantate, faţă de 20% în sectorul privat.
FACTORUL INCOMPETENŢĂ. Pensiile generoase au produs o epidemie de pensionări premature. În Brazilia, funcţionarii publici se pot retrage cu o pensie completă după 35 de ani de serviciu (30 pentru femei), iar profesorii după 30 de ani (25 pentru femei). Ca urmare, Brazilia cheltuieşte pentru pensii un procentaj la fel de mare din PIB (12%) ca şi Marea Britanie, chiar dacă populaţia este mult mai tânără. În Polonia, militarii şi poliţiştii se pot pensiona după doar 15 ani, aşa că poţi întâlni pensionari în vârstă de 33 de ani. Adăugaţi la toate acestea faptul că orice bugetar se poate ascunde în spatele puternicului sindicat pentru a profita de sistem – 82% dintre ofiţerii cu vechime din poliţia rutieră californiană (Highway Patrol) îşi descoperă o vătămare corporală gravă cam cu un an înainte de pensie – şi aveţi imaginea unei harababuri totale.
Tot sindicatele au făcut aproape imposibilă concedierea lucrătorilor incompetenţi. În Grecia există o lege împotriva concedierii angajaţilor din administraţie exclusiv pe baza performanţelor slabe. S‑ar putea să existe şi în alte ţări. Mary Jo McGrath, avocată din California, afirmă că, „dacă vrei să te descotoroseşti de un profesor cu probleme, asta poate face procesul lui OJ Simpson să pară floare la ureche“. În 2000–2010, departamentul şcolar din Los Angeles a cheltuit 3,5 milioane de dolari ca să scape de şapte dintre cei 33.000 de profesori angajaţi şi a reuşit în doar cinci cazuri. Problemă valabilă la nivelul întregii Americi.
Incompetenţa este atât de endemică, încât în mai multe state s‑au născocit zicători despre ea. Brazilienii glumesc spunând că bugetarii apar la slujbă în prima lor zi de muncă, îşi atârnă haina pe spătarul scaunului şi nu‑i mai vede nimeni vreodată. Grecii vorbesc despre plasarea incompetenţilor „la frigider“ – adică în slujbe‑simulacru. În Franţa e vorba de dulap. Americanii vorbesc despre „dansul lămâilor“ când se referă la practica de a muta un profesor prost la altă şcoală în loc să scapi de el. Tot ei mai au şi „camera de cauciuc“, unde se învârt, deseori cu anii, profesorii incompetenţi sau infractori, în timp ce administraţia şi sindicatele se târguiesc ce să facă cu ei.
