Ochelarii atârnaţi în jurul gâtului se bălăngănesc în timp ce Pilar Goytre, 65 de ani, aleargă după nepoţelul ei de 2 ani. Ea îl prinde de mână înainte ca acesta să ajungă aproape de stradă şi îşi continuă drumul spre terenul de joacă de lângă râul Manzanares. În fiecare vineri, această bunicuţă dinamică, cu părul cărunt şi tunsă băieţeşte, vine să-l recupereze pe Mario de la o creşă din Puerta del Angel, un cartier popular din sud-vestul Madridului. În faţa porţilor, ca şi ea, aşteaptă multe alte „abuelas” (bunici).
Potrivit unui studiu realizat de Ministerul Sănătăţii şi Politicilor Sociale, aproape jumătate dintre bunicii spanioli au grijă zilnic de nepoţii lor, şi aproape 70% dintre ei îi iau în primire în timpul vacanţelor şcolare. În Spania, bunicii au avut întotdeauna un rol central, dar de când cu criza, ajutorul lor a devenit mai necesar ca niciodată. Un studiu realizat de Consiliul Economic şi Social al Spaniei (CES), care regrupează partenerii din societatea civilă, a estimat că numărul de gospodării care au reuşit să supravieţuiască datorită pensiilor bunicilor a fost, în 2011, de 422 600, dintr-un total de 17 milioane. Ceea ce reprezintă 21% mai mult decât în anul precedent.
Pilar, pensionară din luna martie, călătoreşte trei sferturi de oră cu metroul pentru a avea grijă de Mario până la sosirea acasă a fiului său Miguel şi a norei sale Virginia. La 37 de ani, ambii sunt mileuristas (câştigă 1000 de euro pe lună). El este angajat al unei agenţii de turism, ea este agent de control de calitate într-un laborator. Nu pot să-şi permită o bonă cu normă întreagă. Dar Pilar nu se plânge. „Îmi iubesc la nebunie nepoţii”, proclamă ea întinzându-i micuţului Mario un biscuit în formă de dinozaur.
În Spania, în mai mult de 1,7 milioane de gospodării, toţi membrii sunt şomeri, şi aproape 300 000 de familii şi-au pierdut casele de la începutul crizei încoace. Atunci de ce nu explodează ţara ? Economişti şi sociologi dau acelaşi răspuns: „ponderea economiei subterane”, care ar reprezenta între 20 şi 25% din PIB-ul naţional. Dar mai ales, „solidaritatea familială”, adevărată plasă de siguranţă în caz de vremuri grele. Un termen care pare insuficient pentru a exprima pe deplin importanţa rolului jucat de bunici în contextul crizei actuale.
Ei sunt elementele esenţiale ale societăţii care peticesc găurile sistemului social, începând cu lipsa de locuri în creşele publice sau orarele acestora, adeseori incompatibile cu viaţa profesională. Ei răspund prezent şi pentru a-i găzdui pe cei care şi-au pierdut locuinţele, pentru a ajuta băneşte când alocaţiile de şomaj se termină, pentru a plăti vacanţele.
Pensionarii, loviţi de criză de două ori mai puternic
Şi totuşi criza îi loveşte şi pe ei, practic de două ori mai puternic decât restul populaţiei: mai întâi, ca orice cetăţeni, ei sunt victimele politicii de austeritate a guvernului spaniol (pensiile lor au fost îngheţate în 2011 şi reevaluate cu doar % în 2012, mult sub inflaţie, care era de 3%), şi trebuie acum să plătească multe medicamente care erau anterior gratuite pentru pensionari. Iar seniorii suferă pe deasupra ca părinţi, întrucât criza le afectează şi copiii şi familiile, care de multe ori se bazează pe ei, atât din punct de vedere economic cât şi moral.
„Sunt convinsă că generaţia copiilor mei nu va trăi la fel de bine ca noi”, regretă Pilar, întristată să-şi vadă ţara „dând înapoi”. Indignată, ea a decis să lupte împotriva consecinţelor crizei „ajutându-şi familia, dar şi ieşind în stradă”. Ca mulţi alţi abuelos, ea este întotdeauna în fruntea manifestaţiilor care denunţă nedreptatea socială şi reducerile bugetare în domeniile educaţiei şi sănătăţii publice. Ea face parte şi dintre „Yayoflautas”, denumirea dată secţiunii vârstnice a „indignaţilor”, veteranii acestei mişcări cetăţene de protest apărute în primăvara anului 2011. „Yayo” înseamnă bunic în castiliană, „flautas” (fluiere) se referă la termenul peiorativ perroflautas (câine-fluier = cerşetor, golan), folosit de către fosta preşedintă a regiunii Madrid, Esperanza Aguirre, atunci când vorbea despre „indignaţi”, pe care-i asocia cu acei cântăreţi de colţ de stradă însoţiţi de câini, scriu cei de la Presseurop
Totuşi aceste yayoflautas nu seamănă a „hippies”. Un grup de în jur de treizeci dintre aceştia, părul cărunt, ochelari subţiri şi feţe ridate, manifestează în piaţa Puerta del Sol împotriva politicii guvernului lui Mariano Rajoy, ca în fiecare luni seara la ora şapte. Martos Ruiz-Gimenez, 74 de ani, poartă o pancartă în jurul gâtului: „Cine seamănă indignare recoltează revoluţie”. Cu mândrie, acest bunic cu faţa plină, ai cărui ochi sclipesc de sub şapca albă, precizează: „Mi-a scris-o nepoţica mea”.
Din mica lui pensie de 700 de euro pe lună, Martos reuşeşte să trăiască împreună cu soţia lui, dar şi cu una dintre nepoatele sale, Marta, 29 de ani, care s-a reapucat de studii, în biologie, şi preferă să locuiască cu el mai degrabă decât cu părinţii ei, divorţaţi.
Din 2008, Martos l-a recuperat de asemenea pe fiul său, Marcos, 44 de ani, în casa familială pe care – „din fericire” – a terminat să o plătească. Lucrător independent în fabricarea de jaluzele, un sector lucrativ în timpul exploziei pieţei construcţiilor, dar mult mai puţin astăzi, Marcos nu are cu ce să-şi plătească o locuinţă personală. „Nu mă întrebaţi cum ne descurcăm. Soţia mea este cea care ţine socotelile şi mie nu-mi dă nici un sfanţ”, spune bunicul râzând, înainte de a-şi continua drumul printre manifestanţi.
