Înainte de a intra pe scenă îmbracă tútú-ul, își potrivește poantele și… își fixează aparatul auditiv. Carmen Diodato este singura balerină care nu aude și totuși dansează într-o companie profesionistă de balet clasic, în Italia. I-am descoperit povestea urmărind-o la RAI1 și am invitat-o la un interviu pentru care nu a fost nevoie de limbaj mimico-gestual.
– Eşti balerină profesionistă. M-aş bucura să îmi povesteşti care este prima ta amintire din lumea Dansului. O amintire, din copilărie, primul moment în care ai descoperit această artă…
Ţin minte prima zi în sala de balet. Aveam 4 ani. Îmi amintesc de mirosul parchetului care într-o sală de balet are un parfum specific şi îmi mai amintesc de costumul body abia cumpărat care mă făcea fericită.
– De obicei, pentru ca un copil să descopere dansul e nevoie de cineva care să îl introducă în această lume. Cine te-a adus prima dată într-o sală de balet?
Logopeda mea a considerat că muzica m-ar fi putut ajuta să-mi dezvolt auzul şi aşa se face că m-a înscris la şcoala de dans din localitatea unde locuiam, în Sant’Anastasia, un sătuc din provincia Napoli.
– Ai o condiție care nu este întâlnită printre balerini. Nu poți auzi. Te-ai născut cu această condiție sau ți-ai pierdut auzul cu timpul, în copilărie? Din câte știu, părinții au observat că ceva este în neregulă când a căzut cu zgomot un obiect în camera în care dormeai, iar tu nu te-ai trezit…
Sunt singura balerină surdă din Italia care lucrează într-o operă. Eu m-am născut surdă, dar medicii nu și-au dat seama de starea mea. Părinții au descoperit că nu aud, când o vază a căzut la pământ și eu nu m-am trezit. La 2 ani am fost examinată medical și s-a dovedit că sunt surdă 100%.
– Deci nu poate fi vorba despre memorie auditivă. Și nu ești hipoacuzică… Pur și simplu nu auzi nimic-nimic.
Am surditate bilaterală profundă-severă.
– Mai este cineva în familia ta în această situație medicală? Părinții, bunicii?
Am un văr mai mare care este surd, este fiul surorii mamei mele, deci în cazul meu este o condiție moștenită.
– Totuși reușești să auzi ceva, cât de puțin?
Fără proteze, nu aud niciun fel de sunet. Protezele pe care le port nu fac altceva decât să amplifice sunetele, dar acest lucru nu înseamnă că aud ca o persoană auzitoare, aud… în felul meu. Îmi este foarte greu să explic cum aud. Cu proteze reușesc să deslușesc puțin sunetele joase și pe cele de frecvență medie, dar întâmpin dificultăți cu cele înalte. Aud majoritatea sunetelor ca și cum aș fi scufundată în apă.
– Vorbești atât de bine! Cât timp ai făcut lecții de demutizare înainte să lucrezi cu logopedul? Demutizarea este o activitate complexă de achiziție a sunetelor, de articulare a lor în silabe și cuvinte. Apoi intervine integrarea cuvintelor în structuri de limbaj simple – propoziții și dezvoltate – fraze.
La 2 ani am început să lucrez cu un logoped. Inițial am făcut exerciții pentru a încerca să scot sunete. Îmi aduc aminte că pronunțam silaba „pa” printr-un exercițiu în care încercam să sting o lumânare. Exercițiile deveneau complexe. Țin minte, de asemenea, că pentru a… auzi cuvintele pe care le rostea logopeda mea, care ținea o hârtie în fața gurii. Îmi amintesc, de asemenea, că mă concentram să ascult și să îmi dau seama de unde venea sunetul unui clopoțel pe care tatăl meu îl făcea să sune, în fiecare cameră. A fost foarte dificil pentru mine.
– Din câte știu, nu ai folosit niciodată limbajul semnelor. Te-ai simțit vreodată complet integrată în comunitatea… auzitoare?
Nu am vrut niciodată să învăț limbajul semnelor, am preferat întotdeauna să fac lucruri mai dificile și, pentru mine, să vorbesc era foarte dificil, dar uite că am făcut acest lucru, până la urmă! Chiar și logopeda mea mi-a spus că mai întâi trebuie să învăț să vorbesc. Și apoi, doar după ce reușesc, dacă voi vrea, voi putea învăța și limbajul mimico-gestual. Viața mea a fost la fel ca a oricărei fete auzitoare, m-am integrat perfect, sunt o femeie puternică.
– De ce nu au vrut părinții tăi să înveți limbajul mimico-gestual?
Nu au ales ei. Logopeda a fost cel care mi-a spus, când eram mică, să învăț întâi să vorbesc. Eu nu i-am ieșit din cuvânt, pentru mine era ca o a doua mamă. Acum nu mai trăiește, s-a stins acum câțiva ani, dar amintirea ei va rămâne mereu vie în sufletul meu.
„Dansul este cel mai frumos limbaj pe care îl cunosc”
– Într-un mod foarte special, dansul este forma supremă a limbajului semnelor. Crezi că acesta este motivul care te-a făcut să urmezi această formă de artă?
Dansul este o formă de artă universală. Prin această artă foarte frumoasă pot să mă exprim pe mine însămi sută la sută. Nu am studiat limbajul semnelor. Dansul este cel mai frumos limbaj pe care îl cunosc.
– Când erai copil, cum ți-au explicat adulții ce înseamnă să auzi?
Nimeni nu mi-a explicat vreodată ce înseamnă să auzi. E imposibil pentru mine să înțeleg ce înseamnă să auzi, la fel cum este imposibil pentru ceilalți să înțeleagă ce simt eu, ce percep. Persoanele auzitoare nu pot înțelege lumea mea, iar eu nu o pot înțelege pe a lor.
– Ce le-au spus ceilalți părinților tăi despre decizia lor de a te înscrie la cursuri de dans? Să fii printre copiii auzitori îți făcea bine sau, dimpotrivă, te făcea să te simți exclusă?
Când lumea a aflat că urmează să iau lecții de dans, oamenii s-au bucurat pentru mine, au înțeles că putea fi ceva bun pentru mine și pentru condiția mea. Am trăit întotdeauna printre oameni auzitori, nu m-am izolat niciodată pentru că nu aveam motiv să fac asta. Pentru mine nu a fost niciodată o problemă, m-au tratat bine dintotdeauna, eu eram una de-a lor în tot și în toate.
– Toate procedurile de evaluare în parcursul tău profesional au fost la fel cu cele ale balerinilor auzitori?
Am fost întotdeauna o balerină la fel ca toate celelalte. Când susțineam audiții pentru teatre importante nimeni nu știa că sunt surdă. Deci evaluarea a fost exact cu aceleași criterii ca pentru toți ceilalți.
– Te-ai născut și ai crescut în Italia, o țară dezvoltată. Crezi că ai fi putut avea șansele pentru o carieră în dans dacă te-ai fi născut într-o țară mai puțin dezvoltată?
Să te naști într-o țară dezvoltată ajută mult, dar nu este suficient. Pentru a atinge obiectivele importante e nevoie de multă răbdare, de pasiune, devotament, consecvență, determinare dar și de puțin noroc. Pentru cine se naște într-o țară mai puțin dezvoltată, totul este și mai dificil, dar cred că dacă vrei cu adevărat ceva nimeni și nimic nu te poate opri, nici măcar o țară săracă.
– Care este rolul tău preferat?
Am iubit întotdeauna baletul „Don Quijote”, rolul domnișoarei de onoare. Iubesc acel rol pentru că are o muzică foarte caldă, plină de viață, o muzică pe care reușesc să o percep și să o disting bine dintre alte „muzici”.
– Acum lucrezi la Teatro Massimo din Palermo. Simți că acest teatru și oportunitățile pe care ți le poate oferi te împlinesc?
Din 2016 fac parte din corpul de balet al Teatro Massimo și sunt foarte mândră.
– Cum reușești să te armonizezi cu orchestra, mai ales pe scena unui teatru liric profesionist? Înțeleg că vibrațiile te ajută să te orientezi, dar orchestra nu cântă mereu la fel, ca în cazul înregistrărilor, sunt chestiuni de nuanță care diferă și în funcție de dirijor.
Folosesc proteze auditive endoauriculare. Aceste proteze amplifică sunetele externe și mă ajută să înțeleg acea puțină muzică pe care o pot desluși. Chiar și vibrațiile orchestrei mă ajută.
– Care sunt Marile Întâlniri din cariera ta de balerină?
Am avut norocul să îi pot vedea de aproape pe mulți balerini și balerine de înalt nivel. Țin minte că odată Carla Fracci m-a văzut dansând într-un spectacol la Salerno.
– Te-ai înfuriat vreodată pe soartă pentru că ți-a dat această condiție? Sau crezi că situația ta te-a făcut să fii mai puternică și mai curajoasă?
Nu am ales să fiu surdă, s-a întâmplat. Pentru mine a fost o binecuvântare, pentru că mi-am privit starea ca pe o particularitate care m-a făcut specială. Ca pe ceva ce nu aveau celelalte.
– Ce alte activități considerate de unii interzise pentru persoanele cu deficiențe de auz mai faci? De exemplu, conduci mașina?
Sunt independentă în tot. Conduc mașina fără probleme, am permis de conducere.
– Ești și o femeie foarte frumoasă. Când cunoști pe cineva, simți nevoia să îi explici situația ta sau pur și simplu uiți de… dizabilitatea ta?
Nu pot să ascund faptul că sunt surdă. Să îmi povestesc viața sau să vorbesc despre situația mea nu a fost niciodată o problemă. Nu mă consider, nu mă definesc ca fiind o persoană cu dizabilități.
– Pandemia a adus măștile de protecție. Cum te-a influențat această nouă realitate?
Cel mai greu moment a fost cu siguranță pandemia. Trebuia să purtăm cu toții măști de protecție în timp ce dansam și atunci a fost dificil pentru mine să înțeleg corecturile coregrafului atâta timp cât nu puteam citi pe buze. Inevitabil pierdeam anumite nuanțe.
„Dacă nu încerci, ai eșuat deja”
– Care este rețeta prin care transformi o dizabilitate în abilitate?
Să nu îți fie frică de eșec – aceasta este cheia pentru tot. Din eșec se nasc adesea cele mai frumoase lucruri. Important este să crezi, dar mai ales să încerci. Dacă nu încerci, ai eșuat deja.
– Ce i-ai spune unei fetițe care nu aude, dar care își dorește să danseze? Și care ar fi mesajul pentru părinții ei?
Cred că totul depinde de părinți. Dacă părinții nu își fac copilul – fată sau băiat – să simtă povara surdității totul va fi bine. Dacă, în schimb, părinții devin obsesivi și prohibitivi, din teamă, atunci cred că greșesc întrutotul. Cred că secretul este să trăiești normal, ca o persoană care aude, cu toate intențiile și scopurile. Ar fi important ca acei copii să facă o mulțime de lucruri: să iasă, să întâlnească oameni, să socializeze… nu trebuie să stea niciodată închiși în casă din pricina gândului că nu ar putea face față vieții. Cred că viața trebuie trăită, indiferent de handicapul care ne afectează.
