Salvaţi Grecia, dar nu chiar de tot
Marea ştire a summit-ului euro de miercuri este că Greciei îi vor fi tăiate datoriile cu 50%. De fapt cifra în termeni nominali este de 100 miliarde euro şi include doar contribuţia creditorilor privaţi. Cea mai mare parte din datoria grecească, care sare de 160% din PIB, este însă deţinută de creditorii instituţionali, troika UE/FMI/BCE. Ţările din Zona euro şi Fondul Monetar Internaţional au împrumutat până acum Grecia cu 70 miliarde euro, Banca Centrală Europeană are şi ea în bilanţuri datorie elenă de aproximativ 75 miliarde dolari. UE şi FMI vor mai contribui cu încă 50 miliarde euro din primul acord de împrumut, la care se adaugă 110 miliarde din cel de-al doilea.
De ce nu au suferit pierderi şi creditorii instituţionali? FMI, prin statut, îşi recuperază întotdeauna banii, indiferent dacă ţara cu care este în acord de finanţare intră în faliment sau nu. Ţările UE nu au statut de creditor preferenţial, însă acestea nu vor să marcheze pierderi, şi în situaţia în care le-ar marca ar accepta că dau bani gratis Greciei. În fine, nici BCE nu vrea să accepte pierderile şi obligaţiunile greceşti sunt considerate în bilanţurile băncii ca fiind deţinute până la maturitate.
Grecia are o datorie publică de peste 350 miliarde euro şi eliminarea a 100 miliarde de euro, deşi e o cifră impresionantă, taie doar 28% din corvoada financiară. Statul elen e atât de prins în datorii, încât estimările oficiale arată că abia în 2020 datoria publică va ajunge la 120% din PIB.
Printre cei mai mari contributori la această reducere a datoriei sunt băncile şi fondurile de pensii greceşti, cu 44 miliarde, respectiv 8 miliarde de euro investiţi în obligaţiuni, potrivit AFP. Un calcul sumar arată că statul grec ar trebui să naţionalizeze aceste instituţii private, după ce pierderile marcate vor ajunge la 26 miliarde de euro. Indirect, celelalte state europene vor contribui la salvarea sectorului bancar grecesc, problemă care priveşte direct România prin expunerea băcilor elene pe ţara noastră.
Alţi mari creditori ai statului grec sunt băncile şi fondurile de pensii din Franţa şi Italia, în timp ce o lovitură puternică vor suferi băncile din Cipru, care au o expunere de 5 miliarde euro pe datoria grecească, într-o ţară în care produsul intern brut este de doar 17,4 miliarde euro. Mai mult, statele de pe întregul continent ar putea să ajungă în cele din urmă să pună înapoi banii pe care băncile îi pierd acum.
Ce vor face irlandezii şi portughezii?
Irlanda şi Portugalia au fost salvate şi ele de la faliment de Troikă. Deşi au dispărut din atenţia presei internaţionale în ultima perioadă, cele două ţări au în continuare probleme, în special Portugalia, care a descoperit că are o gaură în buget de care nu ştia de 1,1 miliarde de euro sau 0,3% din PIB, ceea ce ameninţă ţinta de deficit de 5,9% din PIB stabilită pentru acest an.
Dacă Grecia a arătat că poate să scape de faliment cu toate că a încălcat toţi termenii cantitativi (va depăşi ţinta de deficit în acest an şi nu a reuşit să privatizeze nimic), a minţit continuu, ba mai este şi iertată de o parte din datorii, atunci de ce nu pot face asta şi Portugalia şi Irlanda? Mai ales irlandezii, care s-au ţinut de programul de austeritate şi au profitat destul de bine de avâtul exporturilor din prima parte a anului 2011.
Fondul de bailout. Când 1.000 miliarde sunt prea mult şi prea puţin
Încă nu există detalii despre cum va ajunge Fondul European de Stabilitate Financiară (EFSF) la puţin peste 1.000 miliard de euro. Ce ştim până acum este că ţările nu vor veni cu mai multe garanţii, şi că modelul vehiculat până acum că ar creşte capacitatea de intervenţie a Fondului de la 440 miliarde de euro (de fapt 250 miliarde euro, pentru că restul sunt promişi Irlandei, Portugaliei şi Greciei) este prin folosirea efectului de pârghie. Mai exact, EFSF devine un asigurător a datoriilor suverane ale Italiei, Spaniei, probabil Belgiei şi posibil Spaniei – căci aceste ţări au ajuns să fie adevărata miză – şi suferă primele pierderi în cazul obligaţiunilor nou emise, însă doar în cazul unui default.
Cifra pare impresionantă. Însă, doar Italia are de refinanţat 286 miliarde euro în 2012, conform datelor oficiale, dintr-un total al obligaţiunilor aflate în circulaţie de 1.600 miliarde de euro şi o datorie publică de 1.900 miliarde euro.
Şi faptul că EFSF plăteşte abia după ce se înregistrează un eveniment de credit, şi acum nu mai garantează pierderile în totalitate, ar putea să nu fie un stimul suficient pentru ca investitorii să cumpere datoriile ţărilor cu probleme.
Şeful Băncii centrale a Germaniei Jen Wiedmann, membru în board-ul BCE, spune că structura care se întrevede pentru EFSF este periculoasă şi că este plămădită din aceleaşi bucăţi care au contribuit la criza financiară din 2008. Potrivit Bloomberg, Weidmann spune că folosirea pârghiei (leverage) aduce riscuri ascunse, mult mai mari decât cele care însoţesc tranzacţiile clasice. Schema riscă să fie lovită de turbulenţele pieţei, şi în cele din urmă contribuabilii să deconteze întreaga afacere.
Presiunea pe finanţele ţărilor care constituie acest fond (14 la număr, după ce Grecia, Irlanda şi Portugalia au ieşi din joc) este imensă. Cea mai mare povară o poartă Germania, şi asta s-a văzut imediat în percepţia riscului pentru datoria celei mai mari economii din Europa. În timp ce toate dobânzile la obligaţiunile ţărilor din Zona euro (cu excepţia Franţei) au scăzut imediat după anunţarea deciziilor, cele ale Germaniei au crescut puternic, cu 8,3% la scadenţa pe 10 ani, la un nivel 2,2%.
Austeritate pentru toată lumea. Semnele uniunii fiscale
Documentul pe care au semnat toţi liderii euro vorbeşte despre ajustarea dezechilibrelor economice, în termeni vagi, totuşi. Ţările PIIGS – cu excepţia Irlandei, poate, care s-a confruntat mai degrabă cu o criză bancară – au o problemă a competitivităţii economice sau mai degrabă a lipsei acesteia. După decenii în care au trăit pe deficite economice, unele cu creşteri economice slabe (cazul Italiei) sau bule imobiliare (Spania) sau de consum (Grecia) criza a făcut ca nota de plată să vină prompt. Problemele acestor ţări nu pot fi rezolvate imediat. Sunt mari probleme economice şi sociale în aceste ţări, şi cu unele dintre ele se pot identifica şi românii. Birocraţie excesivă, corupţie, economie neagră, îmbătrânirea populaţiei, anchilozarea instituţională, aparat bugetar prea mare şi prea puţini oameni care muncesc, lipsa inovaţiei şi, din nou, a competivităţii.
Proclamaţia pentru austeritate bugetară nu poate să rezolve aceste grave probleme structurale. S-a ajuns în această situaţie în mulţi ani, şi trebuie şi mai mulţi pentru a se ieşi din ea. Aşa cum s-a văzut până acum, ţări
le încremenite în aceste tare răspund foarte prost la austeritate tocmai pentru că există o legătură foarte puternică între stat şi economie, altfel spus între redistribuţia averii şi economia reală. Cetăţenii nu vor să plătească impozite unui stat corupt, care la rândul să impune taxe mari pentru a aduna banii de care are nevoie pentru promisiunile politice pe care le face, totul peste o lipsă cronică de competitivitate.
Din acest marasm nu se poate ieşi printr-un decret european şi cu o monedă comună.
„Să faci parte dintr-o uniune are implicaţii mai adânci şi înseamnă o coordonare şi supraveghere mai strânse care să asigure stabilitatea şi sustenabilitatea întregii regiuni. Criza actuală arată nevoia de a trata aceste lucruri mult mai eficient. Astfel, în timp ce întărim uneltele de criză în zona euro, vom face progrese în întergrarea politicilor economice şi fiscale prin întărirea coordonării, supravegherii şi disciplinei. Vom dezvolta politicile necesare pentru a sprijini funcţionarea monedei unice”. Paragraful face parte din declaraţia comună a statelor euro şi, dincolo de limbajul de lemn şi lipsa de detalii, reprezintă sămânţa uniunii fiscale în Europa: bugete aprobate la centru şi posibil prag minim la taxe.
Se va pune în funcţie tiparniţa BCE?
Întrebarea care se pune acum este dacă Banca Centrală Europeană va da drumul la tiparniţa de euro.s Cei de SocGen pun simplu problema: fără BCE, salvarea euro nu poate reuşi; nemţii nu sunt de acord cu tipărirea de bani, vor accepta în cele din urmă compromisul?
BCE a cumpărat până acum obligaţiuni PIIGS de 169,5 miliarde de euro. Comunicatul de presă de după finalizarea nu dă indicii clare despre rolul Băncii centrale în perioada următoare, însă după spusele italianului Mario Draghi, care va prelua scaunul de guvernator de la începutul unii viitoare, instituţia va continua să sprijine ţările aflate sub presiune.
Asta înseamnă că BCE va continua să monetizeze datoria. Până acum, în paralel cu tipărirea de bani noi folosiţi pentru a cumpăra bonduri, banca a sterilizat intervenţiile în piaţă. Există însă un punct de la care sterilizarea nu mai este eficientă şi crează pierderi, care în cele din urmă trebuie acoperite de state. Aşa că politica BCE de a nu face inflaţie (cel puţin în limitele sistemului actual al rezervelor fracţionare şi în comparaţie cu Fed) ar putea să nu mai reziste.
În cele din urmă, cea mai mare parte a deciziei stă tot în mâna Germaniei. Dacă nemţii vor merge până la capăt cu euro, care le-a adus atât de multe beneficii, în schimbul sacrificiilor de acum vor dori să deţină controlul, lucru care nu se poate face decât într-o uniune fiscală – foarte dificil de implementat.
Întâi ministrul olandez de finanţe a spus că Grecia nu ar fi trebuit să intre în euro, acum Sarkozy recunoaşte în cele din urmă evidenţa. Când vor recunoaşte politicienii europeni că moneda unică este un proiect greşit?
