Lucrează în sprijinul persoanelor vârstnice. Cerasela Măciucă este Directorul Căminului pentru Persoane Vârstnice „Acad. Nicolae Cajal” din București și Președinta ADIV – Asociația Directorilor de Instituții pentru Vârstnici. Despre vârstnici, România vorbește cu adevărat foarte puțin și aproape mereu seniorii simt bătrânețea ca pe o vină. Sunt destule activități și beneficii care nu se mai potrivesc „după o anumită vârstă”, ceea ce adâncește efectele discriminării. Gândiți-vă când ați auzit ultima dată vorba „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere”…
– Cum vă raportaţi la seniorii zilelor noastre – cum le spuneţi, în activitatea de zi cu zi? „Bătrâni”, „seniori”, „bunici”, „beneficiari”?
În primul rând, eu chiar educ tinerii în acest sens. Seniorii noștri trebuie să primească în continuare același respect de care s-au bucurat în activitatea lor. Nicidecum nu încurajez să li se spună „vârstnici”, „bătrâni”… și nici chiar „beneficiari”. Țin foarte mult la păstrarea respectului. Cei care au avut o profesie sau o funcție importantă vreau să simtă aceeași raportare la persoana lor, adică demnitatea să le rămână cea pe care o are şi un om activ, pentru că sunt oameni care s-au dedicat toată viaţa muncii, unui scop. La noi pe coridoare auziți adresări precum „Domnule profesor”, „Domnule inginer”, „Doamnă profesor”, „Doamnă director”, în funcție de ce a făcut fiecare și de nivelul pe care l-a atins fiecare în profesie. Dacă nu au o anumită profesie care să le fi marcat existența, atunci ne adresăm pe numele fiecăruia – „Doamna Popescu”, „Doamna Ionescu”… Este foarte greu, atunci când astfel de oameni ies din câmpul muncii, după ce au făcut ceva însemnat, să piardă această identitate. Mai ales că eu lucrez cu acea categorie de oameni care au construit țara asta. Pe bună dreptate au construit România – au pus cărămidă peste cărămidă și au creat o fundație solidă. Acești oameni ne-au educat, sunt oamenii care au educat generații! Am cules atâtea povești, în 20 de ani de management în centrele rezidențiale și instituționale! Am văzut oameni activi care au trecut pe aici în vizită și când și-au văzut marii profesori!… Am avut chiar coordonatori de Doctorat în cadrul centrului pe care îl conduc, care aveau încă doctoranzi pe care îi îndrumau. Aceștia și-au susținut tezele de Doctorat cu profesorul lor – rezidentul nostru. În general, „rezidenți” îi numesc – mi se pare mult mai elegant. Vă mărturisesc, nu aș vrea să sufere cineva că devine purtător al unei etichete. Până la urmă, „beneficiar” nu este un termen urât, pentru că este vorba de cineva care este… beneficiar al unui serviciu. Dar parcă „rezident” sună mai modern. Chiar conceptul de „centru rezidențial” sună mai bine. Pentru că și noi, cei mai tineri și activi, căutăm apartamente în „centre rezidențiale”. Atunci de ce nu am folosi exprimarea aceasta și în cazul persoanelor de la noi?! Sună mai aproape de suflet.
„Misiunea mea a fost și este să fac lucruri în beneficiul oamenilor”
– Care sunt amintirile cu bunicii dumneavoastră? Dragostea pentru rezidenți, pentru seniori, pentru oamenii cu experiență de viață vă vine din copilărie?
Dragostea aceasta mi-a fost insuflată încă din copilărie. Odată m-am gândit de ce, totuși, sunt atât de dedicată activității mele… În afară de faptul că fiecare avem o misiune în viață… Oricât am vrea noi, chiar dacă ne încăpățânăm să ne abatem sau să părăsim acel drum – misiunea pe care ne-o trimite Divinitatea, tot nu ne putem rătăci. Misiunea mea clară a fost și este să fac lucruri în beneficiul oamenilor. Întotdeauna îmi amintesc cu drag că atunci când eram mică petreceam toate vacanțele la bunici. Mai mult decât atât, eu am făcut şi şcoala, până în clasa a IV-a la bunici, într-o comună din judeţul Bacău. Atunci şi acolo am primit foarte multă iubire. Noi făceam parte dintr-o familie de chiaburi, nu am fost colectivizaţi şi astfel bunicii mei au avut resurse mai mari. Îmi amintesc cu plăcere că, în perioada aceea, foarte multe familii din jurul nostru aveau foarte mulţi copii, iar mamaia mea m-a învăţat încă de când eram mică să mă duc să împart şi celor care nu au. Îmi amintesc că împărţeam când aveam mai multă carne la garniţă sau când ştiam că alții nu au ce mânca… Deseori mă trimitea bunica cu hrană şi pentru cei care nu aveau. Aceste gesturi m-au învăţat să fac lucruri frumoase pentru oamenii din jurul meu, să impart şi să trăiesc într-o comunitate frumoasă. Şi noi primeam ajutor de la ei, ajutorul fiind chiar şi o vorbă bună. Sau dacă bunicii mei aveau o problemă de sănătate, toată lumea venea să aibă grijă… Aşa am crescut, în mediul acesta.
– Bunicii dumneavoastră trăiesc, încă?
Din păcate, nu. Vârsta, de obicei nu mi-o spun şi am învăţat de la Dl. Profesor Dulcan că de anul acesta nici nu îmi mai aniversez vârsta pentru că, astfel, fără să vrei, ţi-o imprimi în subconştient. Aşa că eu ştiu foarte bine că există doar un număr de ani – vârsta, până la urmă, este cea interioară, nicidecum cea biologică.
– Am vorbit despre această dragoste pentru oameni, dar care a fost primul vis pentru profesie? Ce v-aţi dorit să deveniţi?
Când eram mică – medic. Întotdeauna mi-am dorit să devin medic, până mi-am dat seama că atunci când văd sânge, ajung la leşin. Astfel mi-am spus că nu pot să devin medic. Apoi am spus, clar: profesor. Încă de mică am mâzgălit cu cretă toate şifonierele din casă, imaginându-mi că sunt table în săli de clasă. Îmi amintesc că mama era foarte necăjită pentru că toate şifonierele erau mâzgălite cu formule matematice şi tot felul de alte notiţe. La un moment dat, când am conştientizat ce înseamnă o carieră, am vrut să lucrez în domeniul HORECA, domeniul hotelier. Mi-am dorit şi mi-a plăcut să fiu un bun organizator. Să organizez oamenii, lucrurile… Poate a contat şi faptul că eu, în şcoală – în perioada comunistă – am fost comandant de grupă, de detaşament. Lucrurile acestea îţi insuflau cumva această parte de organizare. Te obligau şi te modelau să faci nişte demersuri. Apoi mi-am zis că mi-ar sta foarte bine să fiu manager de hotel.
– Îmi place nuanța unui cuvânt din industria aceasta – industria „ospitalității”…
Da, și învățând să fiu și foarte ospitalieră, învățând și componenta de organizare, tocmai era la modă agroturismul… Așa că am ales. Întotdeauna mi-a plăcut și am studiat partea de alimentație publică. Am zis să urmez domeniul agroturismului și să mă îndrept către partea cu elemente naturiste. Eu am avut lucrarea de licență cu „Aditivii – pro și contra”, conștientizând cât de rău ne vor face în organism acești aditivi alimentari. Îmi amintesc că, după ce am terminat facultatea, cineva m-a rugat să mă duc la Direcția Protecția Copilului – încă se numea astfel – pe partea de Corp Control Alimentație. Și așa am ajuns eu în sistemul social – angajându-mă pentru o perioadă cu gândul să fac un lucru bun pentru copiii de atunci. S-au format DGASPC-urile, am făcut organizarea DGASPC Ilfov cu directorul de atunci și am rămas în sistem. Cred că e cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat.
„Asistența socială nu trebuie să aibă niciun fel de culoare politică”
– De obicei, pentru a face lucruri în beneficiul celorlalți e nevoie și de sprijin politic. Ce relație aveți cu această zonă și cât de important este să-i faceți pe cei din toate culorile politice să vină în beneficiul unor categorii de oameni care, în anumite contexte, pot fi numiți „vulnerabili”?
Întotdeauna am fost pasionată și de partea politică, iar încă de copil, stând într-un anumit mediu social, am fost un fel de copil-burete – îmi plăcea să mă poziționez lângă personalități, ca să pot să învăț. Și am decis să intru în partidul profesorului și cercetătorului Mânzatu – Partidul Republican. Am intrat în Partidul Republican, numai că domnul profesor Mânzatu nu a rezistat mult în politică și au făcut fuziune cu un alt partid… Am rămas copilul din culise. În timp, am intrat în Asistența Socială și mi-am dat seama și le-am și explicat tuturor că asistența socială nu trebuie să aibă niciun fel de culoare politică. Medicina nu ar trebui să aibă niciun fel de culoare politică. Poate nici Educația. Medicii au depus un jurământ și ar trebui ca și managerii să înțeleagă lucrul acesta, iar noi în Asistența Socială nu putem alege a face bine sau a nu face bine, a ajuta sau a nu ajuta în funcție de culoarea politcă. Am explicat tuturor. Ba chiar am avut probleme de-a lungul timpului, pentru că atunci când sunt alegeri, fiecare partid dorește să vină, în campanie. Și mi s-a impus că anumite culori politice nu au voie să intre în centrele pe care le coordonam. Și am spus că nu pot face aceste lucruri și că dacă ei consideră astfel, să gestioneze situația înainte să se ajungă la ușa centrului, pentru că atunci când se ajunge la ușa centrului eu voi lăsa orice persoană să convingă rezidenții dacă merită sau nu merită atenție. E dreptul uman al cetățenilor să hotărască. Sunt recunoscută în proiectele mele ca fiind o persoană încăpățânată, destul de incomodă pentru vremurile acestea. E normal să fii incomod atunci când nu răspunzi politic. Mai ales că sunt perioade în care se pune mult prea mult accent pe partea politică. Și mi s-au făcut și lucruri mai puțin plăcute, de-a lungul timpului, din cauza politicului. Dar trec peste ele, ținând cont că atâta timp cât mă bucură și mă hrănesc cu ceea ce fac, partea politică e pe un loc secundar.
„Trebuie să ne modificăm cu totul această gândire și această practică – pe care eu o consider egoism – de a crede că noi facem copii pentru a fi îngrijiți la o anumită vârstă”
– Veniți ca formare, educație, dinainte de Revoluție, atunci când unii oameni făceau copii „ca să aibă cine să-i îngrijească la bătrânețe”. Copilul creștea cu această „povară”, iar gestul de a lăsa un senior într-un mediu instituționalizat era echivalent cu a-l părăsi sau a-l trimite să se stingă undeva. Nici acum realiatatea nu e mult diferită, în unele centre unde este multă, multă tristețe. Credeți că România a învățat ce înseamnă instituționalizarea unui senior într-un context care să-i prelungească viața? Cu asistență medicală continuă, îngrijire… măsuri pe care oamenii obișnuiți nu le-ar putea asigura la domiciliu. Cum s-a adaptat în domeniu România acestor peste 30 de ani de la Revoluție?
Aș putea să vă povestesc multe lucruri pozitive și mai puțin pozitive. Mai ales mai puțin pozitive! România a învăţat sistemul social după ’89. Într-adevăr, înainte exista acel cadru „celulă de familie” care îngrijea vârstnicii. Dar înainte nu exista migrație. Neexistând migrație, normal că celula rămânea în cadru restrâns, în comunitatea respectivă. Să nu uităm că a fost acea lege a „decrețeilor” – copiii erau într-un număr foarte mare și se moștenea mentalitatea. Dar, mai ales, migrația a contat în schimbarea realității. Tehnologia… e normal că duce spre cu totul și cu totul altă viziune – atât a tradiției cât și a culturii. Eu aș vrea ca tradiția și cultura să rămână. Însă nu putem cere se se întâmple același lucru, pentru că sunt alte vremuri… De curând am fost undeva în zona Moldovei să dau consultanță pentru a deschide un centru de îngrijire. Și am avut ocazia să ajung la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan. Cei de acolo spuneau că înainte aveau 400 de seminariști, iar acum aveau în jur de 40 de seminariști. Și, necunoscând domeniul, am întrebat: „Totuși, de ce atât de puțini?” Știm bine că preoții catolici nu au voie să se căsătorească și tocmai îmi povestea Părintele de acolo că familiile nu mai încurajează tinerii să meargă la seminar pentru că ei sunt misionari. Și a fi misionar, a fi dedicat întru totul misiunii, înseamnă să pleci în alte locuri destul de îndepărtate și să îți părăsești de tot familia. Familia încă mai consideră și ia în serios această nevoie – copilul să îngrijească seniorul, într-o anumită perioadă din viață. Noi trebuie să ne modificăm cu totul această gândire și această practică – pe care eu o consider egoism – de a crede că noi facem copii pentru a fi îngrijiți la o anumită vârstă sau atunci când avem o nevoie. Nu! Eu sunt de principiu că totul depinde de caracterul și de omul care suntem noi. De la bunicii mei am foarte multe învățături și am foarte multe proverbe, printre care era și „cum îți așterni, așa dormi”. Important este să știm să ne așternem frumos, să ne pregătim din timp toate aceste lucruri. Să știți că eu am văzut, de-a lungul timpului, oameni care nu aveau de-a face deloc cu familia prin grad de rudenie – erau doar prieteni și care au făcut lucruri frumoase, fapte frumoase unii pentru ceilalți. Și atunci au avut parte de o îngrijire emoțională, până în ultimul moment, într-un anumit fel. Nu cred că e atât de important dacă copilul sau altcineva de lângă tine se îngrijește de… ultima parte. Consider că în România încă este nevoie de îngrijiri paleative. Și când vorbim de îngrijiri paleative, nu există nici vârstă, nici boală – îngrijirea paleativă se face atunci când cineva este într-o fază terminală și știe, este pregătit că urmează sfârșitul. Atunci trebuie intervenit mai mult pe parte spirituală, pe parte medicală, pe parte psihologică, astfel ca omul să treacă Dincolo destul de pregătit și fără a regreta că a avut o misiune scurtă în viața aceasta. Din acest motiv nu sunt de acord cu ideea abandonului. Am observat lucrul acesta de-a lungul timpului – acei oameni care își abandonează… oamenii – nu părinții, nu bunicii, ci… oamenii, sunt un fel de consecință a ceea ce a creat, construit și hrănit omul care devine abandonat. Desigur, nu generalizez… Dar omul construiește, el hrănește copilul. El îl învață ce înseamnă hrana sufletească, hrana mentală, hrana psihologică – părintele și mediul în care crește modelează copilul. Noi avem o problemă de mediu – unde trăiești, cum te hrănești, școala pe care o urmezi… Fiecare are un rol foarte important. În ultimul timp, părinții pur și simplu și-au abandonat copiii. Eu așa numesc, un abandon – când îi oferi mult prea mult din punct de vedere material, fără să îi dai partea emoțională de care are nevoie. Copilul nu înțelege partea materială. Partea materială este lucrul pe care ar trebui să îl învețe după adolescență. Când, ca părinte, îi dai mai mult decât are nevoie, când îi dai bani de prea mic și el nu știe ce înseamnă… crești și hrănești egouri și monștri. Eu chiar „monștri” le spun. „Mici monștri” – apoi să nu se mire cineva de ce copilul o să se revolte. „Vai, dar i-am dat tot”, spune adultul. Nu i-ai dat nimic, de fapt. Banii nu înlocuiesc prezența părinților. Și încă ceva ce le spun tuturor: boala și bătrânețea nu te întreabă nici dacă ai bani, nici dacă nu ai bani, nici ce ai fost, nici ce n-ai fost. Important este cum se dezvoltă o persoană. Eu consider că noi facem copii sau o să facem copii sau am făcut copii pentru a continua traiul pe pământ. Atât! Noi suntem misionari, ca și preoții despre care vorbeam. Fiecare avem misiunea noastră. Și trebuie să ne-o ducem la îndeplinire fără să creăm atașamente mult prea mari. Eu îi învăț pe toți: atașamentul nu face parte dintr-o viață dogmatică creștină. Fiecare are libertatea lui. Acum 20 de ani când am preluat un centru eram în faza când venea doar aparținătorul – cum îl numim noi, cel care căuta un loc pentru rezident și apoi îl aducea pe rezident fără ca acesta să știe unde ajunge. Acum au început să vină și aparținătorul și rezidentul, împreună, pentru că vor să știe foarte bine rezidentul unde ajunge și unde va locui din momentul acela. Faza care mă bucură cel mai mult e când vine rezidentul și apoi își aduce și familia. Am avut doi rezidenți care aveau copiii peste ocean și și-au pregătit camera, și-au adus fotoliul de acasă, și-au adus tablourile, lucruri personale și când au venit copiii doar le-au arătat unde vor sta. Acesta este lucrul cel mai minunat pe care am reușit să îl realizăm!
– Câți rezidenți sunt în centru acum?
80.
– Există speranțe ca lucrurile pe care le faceți dumneavoastră la nivel profesionist să capete dimensiuni mai mari sau o expansiune a acestui gen de activitate ar vulnerabiliza calitatea? Dacă ați avea mai mulți rezidenți ați putea să le oferiți același nivel al calității? Pentru că sunt mulți seniori și puține locuri. 80 de locuri înseamnă foarte puțin. Îmi imaginez că fiecare loc se eliberează atunci când cineva trece Dincolo…
Pe de-o parte. Pe de alta, eu încurajez și am şi reușit să recuperăm anumite persoane și să meargă înapoi în familie. Însă viziunea mea asupra a ceea ce înseamnă centrele rezidențiale și îngrijirea pe termen lung arată astfel: în primul rând, eu am susținut mereu că centrele rezidențiale s-au deschis ca buticurile după ’89 – cam peste tot și fără a se putea controla ceea ce se întâmplă într-un astfel de centru rezidențial. Acum au mai rămas doar 119 centre de stat, iar restul până la aproape 700 de centre sunt centre private. Centre private care sunt greu controlabile din cauza resursei umane și din cauza legislației. Legislația la noi în țară încă nu este pusă la punct. Până la urmă, și noi facem parte dintr-o asociație la nivel global. Acum 4 ani, 20 de țări europene au făcut o mare colaborare în România. Eu am fost preocupată de acest eveniment, Europa fiind mult înaintea noastră în ceea ce privește îngrijirea persoanelor vârstnice. Ei au lobby la Bruxelles, fac directive europene care să standardizeze îngrijirea pe termen lung. I-am rugat să încerce să nu standardizeze și să nu oblige toate țările europene la același standard, pe considerentul că fiecare avem altă cultură, altă tradiție și altă economie. Noi trebuie să ne pliem, să ne mulăm pe ceea ce avem noi, nevoia noastră, vulnerabilitatea noastră. Am ajuns la concluzia că în România nu există această nevoie și trebuie să aplicăm îngrijirea regional, chiar. Pentru că fiecare regiune are încă altă mentalitate și altă nevoie reală. Moldova nu se compară cu Oltenia, Ardealul nu se compară cu Muntenia. Acum doi sau trei ani chiar eu am făcut o scrisoare deschisă în presă prin care am vrut să atenționez guvernanții că a venit momentul să facem o Agenție Națională pentru Persoane în Vârstă. Această Agenție ar trebui să se dedice cu totul îngrijirii pe termen lung, dar mai ales îngriirii pentru calitatea vieții și pentru prevenție. Eu mi-aș dori foarte mult să nu ajungem în acest moment, al îngrijirii – adică eu aș vrea ca aceste centre să fie alese de seniori pentru că vor să aibă o colectivitate, o comunitate, nu ca să fie îngrijiți că sunt în fază terminală. Sau să se înțeleagă că noi îngrijim încă această generație care își dorește să rămână acasă până în ultima clipă. Și atunci să începem cu îngrijirea la domiciliu. Acum avem marele noroc că se dezvoltă din ce în ce mai mult inteligența artificială. Avem marele ajutor al dispozitivelor medicale de îngrijire pentru persoanele vârstnice și doar educăm și instruim aparținătorii cum să-și îngrijească persoana cu nevoie – fie adultă sau vârstnică. Eu nu pot să numesc o persoană „vârstnică!” Poate să fie o persoană adultă cu anumite nevoi… Aceste nevoi vin și ca o consecință a felului în care persoana s-a alimentat, cum a trăit, stresului, poluării. Nu mai există o vârstă anume nici la demențele Alzheimer. Demențele Alzheimer nu mai au vârstă înaintată. M-am îngrijit o perioadă destul de lungă de această problemă de sănătate – din 2004 am avut un centru rezidențial cu 350 de paturi cu demențe Alzheimer. Debutul demenței nu mai e ca înainte, demența începe chiar de la 50 și ceva de ani. Înainte era vora de atrofiere neurologică peste 65 de ani. Acum nu mai e așa…
– La acea scrisoare deschisă, ce răspuns ați primit?
Niciun răspuns. Eu nu dau neapărat vina pe politic, pentru că ei nu sunt specialiști. Ei nu înțeleg. Noi trebuie să fim foarte atenți pentru că oamenii trebuie să gândească pe termen lung. Eu așa am fost educată în managementul pe care l-am învățat: să gândesc pe termen scurt, mediu și lung. Eu le-am atras atenția de-a lungul timpului pe termen mediu și termen lung, le-am spus că va veni perioada „decrețeilor”. Noi, cu decrețeii nu am făcut un minim de prevenție. ca stat vorbesc, nu individual. Individual… fiecare a făcut prevenția cum a considerat și din sursa și informația pe care a avut-o. Prevenția e cel mai important lucru care trebuie făcut, chiar și Ana Aslan de aici a pornit. Eu am ascultat de zeci de ori anumite interviuri ale ei și am citit tot ce am prins despre ea și despre cum a gândit sistemul Gerovital și ce voia prin acel sistem. Întotdeauna cercetătorii și mai ales cei dedicați și-au sacrificat și multe lucruri din viață pentru scopul lor. Ana Aslan nu a fost căsătorită niciodată. Și s-a dedicat atât de mult pentru cercetare și pentru a face niște lucruri minunate! Consider că, o perioadă, noi am dat cu piciorul, pur și simplu. Am călcat în picioare anumite lucruri pe care România, cercetătorii noștri, geniile noastre le-au făcut. Noi am avut și avem în continuare genii de care nu avem grijă. Un politician înțelege lucrul acesta când se izbește el însuși de această problemă. Dar eu nu vreau să ajungem aici, eu vreau ca politicienii să înțeleagă că prevenția e o nevoie reală. Poate și vârsta e de vină, pentru că în politică a început să scadă din ce în ce mai mult vârsta. Înainte politică făceau înțelepții, tocmai pentru că vârsta și maturitatea îți dau o anumită experiență.
– Acum cine vă reglementează, cine vă susține? În activitatea centrului rezidențial sunt elemente care țin de Ministerul Familiei, elemente care țin de Ministerul Muncii…
Anul trecut am organizat prima Conferință Națională a ADIV – Asociația Directorilor de Instituții pentru Vârstnici, intitulând-o „Viziune integrată, socială, în îngrijirea pe termen lung”. Nu putem face o îngrijire de bună calitate, dacă nu avem o viziune integrată. De când există și Ministerul Familiei, ar trebui să avem trei mari structuri importante la masa întâlnirii, negocierii și modificării: Ministerul Familiei, Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății. Fără Ministerul Sănătății – de care noi ne-am rupt definitiv prin 1998-2000 – nu o să reușim nimic. Pentru că, la ora actuală, îngrijirea pe termen lung presupune 80% activitate medicală. Și restul e activitatea socială…
– Dar din acest punct de vedere, ați accepta o poziție de secretar de stat cu un portofoliu care ajute acest domeniu?
Da, normal că aș accepta, numai pentru a aduna specialiștii. Vedeți, după 20 și ceva de ani măcar o dată ne-am întâlnit, cu prilejul acelei conferințe. În 2000, când am intrat eu în sistemul social, lucrurile funcțioanu cu totul altfel. Legea nu se dădea decât în întâlnirile noastre la nivel național, făcute întâi regional, apoi național, cu mese rotunde. Practicianul venea și spunea cam ce ar avea nevoie și cam cum era realitatea în raport cu această nevoie în sistemul social. Nu știu ce s-a întâmplat că a venit așa… un cutremur în sistemul social și nimeni nu a mai întrebat nimic pe nimeni, doar ne trezeam cu niște legi, cu niște standarde și cu niște ordine pe care trebuia să le aplicăm. Nu se poate face așa ceva, dacă tu de acolo din turnul de fildeș vrei să impui un model… Poate modelul acesta merge bine în Germania sau funcționează bine în Franța, dar nu înseamnă că va funcționa sau că poți să-l aplici în România. Sunt 3 sau 4 ani de când rog Ministerul să clasifice aceste centre. Adică eu, în calitate de cetățean, dacă am o problemă, vreau să știu cui mă adresez. Pentru că în primă fază acest serviciu este… o cazare hotelieră. La o cazare trebuie să știi de ce beneficiezi, ce condiții poți să oferi. La o cazare hotelieră, în afară de condiții, știi ce personal este. Și ar trebui să știm dacă avem sau nu avem specialiști. Pentru că sunt unii aparținători care nu vor cine-știe ce condiții pentru pacient, acesta fiind într-o fază terminală. Adică nu vor un confort ca pentru o persoană independentă, cum avem noi la secția de independenți care sunt oameni activi în Cultură, oameni care se duc anual la băi, la tratamente speciale. Vorbim de calitatea vieții și de prelungirea ei în cazul vârstei a treia, pentru această categorie. Dar eu mă refer acum la cei care trebuie să știe cui se adresează și ce așteptări să aibă.
– Cumva, realitatea schimbă și dicționarele. Acum există cuvântul „badantă”. Femeile din toate categoriile profesionale, aflate în impas financiar au plecat în Italia, Spania… să ofere îngrijiri la domiciliu persoanelor vârstnice, îmbrățișând „din mers” această ocupație. Credeți că dacă în România ar exista o reglementare și la nivel economic care să încurajeze reprofesionalizarea către acest domeniu ar mai exista aceste românce care, așa cum se spune „pleacă să îngrijească bătrânii altora”? Nu cumva avem nevoie de ele aici?
Avem mare nevoie de așa ceva. Eu vă spun că sunt două persoane care m-au rugat de un an să le găsesc această badantă și eu nu am găsit o badantă în România, acum. La un moment dat, resursa umană fiind deficitară, și resursa emoțională trebuie să facă parte din această meserie. Pe acele persoane care au plecat pentru niște nevoi financiare… deja nu le putem să le mai folosim noi. Vorbeam cu cei de la Socola, din Iași – nu-știu-câte badante sunt la ora actuală ori internate în centrele specializate de psihiatrie, ori sub tratament!… Pentru că în cazul lor a fost o nepregătire psihologică, o epuizare dusă la extrem. Pentru că acolo aveau legislație, dar asta nu înseamnă că s-a și respectat. Vorbim despre acele femei a căror suferință s-a dublat pentru că știau că acasă și-au abandonat copiii, și-au abandonat familia cu totul. Și au intervenit atâtea suferințe, cu timpul, încât ele nu au avut niciun fel de suport psihologic sau medical care să le ajute. Mie mi se rupe sufletul când știu prin ce au trecut unele persoane! Poate, la un moment dat, ele nici nu au conștientizat despre ce e vorba. Oamenii spun „sunt tânăr, pot”. Dar până unde poți?! Că toți avem o anumită resursă. Eu încă ofer și consultanță la anumite cămine private și am avut ocazia să văd și personal adus din Sri Lanka, din Philippine. Iarăși intervin educația, cultura și tradiția… Ele nu știu să ofere niciun fel de resursă emoțională sau sentimentală, sunt niște persoane care vin, muncesc dar care sunt exact ca niște roboței. Muncesc ce le spui, dar noi suntem latini și probabil din cauza aceasta avem nevoie și de această iubire față de oameni. Și am stat să mă întreb dacă este bine să încurajez și să discut în sistemul meu să lucrăm mai mult cu inteligența artificială sau să încurajez să aducem acest personal din afra țării… Încă îmi mai pun această întrebare, însă va trebui să luam în calcul că probabil în viitorul apropiat vom vorbi mai mult de inteligența artificială decât de resursa umană. Deja avem problema cadrelor medicale, nu atât în sistemul social, cât în sistemul de spital – acolo este partea de urgență, nu poți să spui că lucrezi cu inteligența artificială. Dacă în partea de supraveghere și îngrijire poți să intervii cu inteligența artificială, în spital chiar nu am ajuns încă la momentul în care să spunem că în 5-10 ani un robot poate înlocui medicul. Probabil se va ajunge și aici – din lipsa resursei să ne ducem să ne băgăm datele pentru o problemă de sănătate și robotul să ne dea un diagnostic.
– Deja avem o generație de nativi digitali, adulți care nu știu cum era înaintea internetului, a smartphone-urilor… Lucruri care pentru seniorii de astăzi păreau din filmele SF. Cum e viața dvs. cu asemenea profesie? Aveți senzația că lucrați întotdeauna cu un adio prelungit? Cum reușiți să nu aveți depresii în fața unor astfel de povești?
Ca formator, la rândul meu pregătesc personalul atunci când fac formare să învețe să pună acele bariere și să nu creeze atașament. Când intri într-un centru rezidențial și, mai ales, într-un centru rezidențial în care sunt anumiți oameni de la care primești multă învățătură și cunoaștere, dacă creezi prea mult atașament, mori odată cu ei. Pentru că se formează acea legătură mult prea strânsă și pierderea unei persoane dragi duce la suferință. Recunosc, nu a fost ușor pentru mine – am lucrat cu o întreagă echipă de psihologi, de medici ca să pot să delimitez foarte bine lucrurile. Acum, pentru mine modul acesta de a lucra cu vârstnicii e un mod de a mă bucura că pot să intervin în viața lor în momentul în care le-a fost foarte greu, să îi alin. Specialiștii mei – psihoterapeutul, preotul, pot să îi învețe cum să părăsească lumea aceasta și să meargă în lumea de Dincolo. Pentru că toți suntem datori cu o moarte – nu putem spune că suntem nemuritori. Cât trăim și cum murim – asta e o altă discuție. Nu depinde de specialiști, ci de Divinitate și de persoana însăși. Asta le explic oamenilor: toți avem o misiune – nu știm care e și până unde e drumul nostru. Sunt, cred, mai mult de 10 ani de când sunt foarte pregătită. Nu am creat și nu creez atașamente, pentru mine sunt oameni dragi și iau ca pe o bucurie și ca pe un dar de la Dumnezeu întâlnirea cu ei, cu acești oameni minunați care îmi transmit din cunoașterea lor. Iar cunoașterea aceasta îmi aduce o bogăție pe care nu pot să o explic în cuvinte ! E o bogăție interioară, e ca o Lumină – efectiv mă bucură orice întâlnire cu orice om care îmi împărtășește din lucruri nescrise care nu se găsesc pe Google. Atât cât pot, le dau și eu mai departe, ca oamenii să aprecieze clipa. Nu știm când Plecăm. Sunt fracțiuni de secundă, uneori.
– Rezidenții îl găsesc acolo pe Dumnezeu sau, dimpotrivă, au momente de revoltă?
Sunt mai multe categorii. Depinde de cum au fost educați. Și depinde cât de frustrați, traumatizați vin din perioada vieții pe care au trăit-o. Noi încă avem o categorie care s-a raportat la această dimensiune ca la fructul interzis – atâta timp cât înainte de ‘89 nu ni s-a dat voie să mergem prea mult la biserică, întotdeauna ne-am dorit să fim aproape de Biserică. Când cineva îți interzice ceva, parcă ai mai multă dorință de a cunoaște acel lucru. Sunt oameni care vin aici încărcați cu aceste traume, neajunsuri, bagaje… Dar la noi găsesc echipa cu care discută. Cei mai mulți au Plecat bucuroși, când au Plecat. Dar vorbeam recent cu părintele că oamenii și plătesc, câteodată. Pentru că sunt oameni care își programează moartea la modul cel mai frumos, acceptând-o și sunt oameni care… și eu sufăr când îi văd câtă suferință au înainte să plece Dincolo.
– Vorbim despre preoți ortodocși?
Din orice cult. Spiritualitatea trebuie dusă la bun sfârșit în credința și în cultul fiecăruia. Niciodată nu am interzis… Știți, când avem sărbători sunt anumite confesiuni care doresc să treacă să le cânte rezidenților. Nu se potrivesc toți pentru că rezidenții sunt ortodocși, în majoritate. Și poate acele cântece nu se potrivesc… dar mi se pare normal ca fiecare cult sau confesiune să poată avea acces. Din acest motiv eu spun „Dumnezeu” sau „Divinitate”, pentru că Dumnezeu e unul. Că fiecare ni L-am modelat și avem o învățare de la El sub o altă formă… dar El e același, doar forma de raportare diferă și felul în care percepem noi această credință. Împortant e să fii credincios, să crezi că există Dumnezeu – asta explic tuturor. Am avut de a face și cu atei, de-a lungul timpului. Însă probabil din discuția cu mine am reușit măcar un pic să îi conving că există acel Dumnezeu al lor, al fiecăruia – care o fi el, nu știu ce nume să-i dau… Dar le spuneam: „Amintește-ți de fiecare moment când ai avut nevoie de El. Într-un fel sau altul, tot te-ai gândit la Ceva, că vrei să-ți vină în ajutor Cineva”. Acela e Dumnezeul nostru – Cel la care ne gândim.
– Asigurările de sănătate nu se mai fac „după o anumită vârstă”, băncile nu mai oferă credite „după o anumită vârstă”, iar bătrânețea e uneori privită ca vină. Ce ar trebui să se întâmple astfel încât mediul privat, de exemplu, să nu mai discrimineze această categorie de vârstă. Pare că pentru multe activități și servicii există un „termen de valabilitate”, deși am văzut oameni care erau „bătrâni” la 20 de ani și „tineri” la vârste biologice remarcabile…
Discriminarea s-a făcut o perioadă destul de lungă. Eu consider că face parte tot din educația și atitudinea pe care le avem și pe care le-am avut întotdeauna. Acum câțiva ani am fost undeva lângă București, la niște cursuri de formare. Eu aveam atunci în jur de 45 de ani, iar persoanele pe care le formam, femei, aveau 35 de ani și se considerau bătrâne. Și spuneau că nu sunt angajate tocmai din motivul că au 30 de ani și că sunt bătrâne. M-am gândit cum să le spun eu vârsta mea de atunci, că o să mă considere „babă”. Din momentul când am intrat la curs – care a durat 3 luni – până la sfârșitul cursului chiar au venit câțiva soți furioși să mă cunoască, pentru că le-am schimbat mentalitatea și atitudinea doamnelor. Acum ceva timp angajatorii mergeau pe criterii de discriminare și pentru că era vorba de cerere și ofertă și considerau că au de unde alege. Acum a venit momentul celălalt, în care cererea e mare și oferta nu o să mai fie atât de mare și o să schimbăm și acest formular de a bifa pe cine angajăm și pe cine nu, pe criterii de vârstă. Sunt tineri care sunt „bătrâni”, obosiți, parcă s-au născut obosiți! Și sunt oameni la o anumită vârstă cu o experiență atât de bogată pe care i-aș folosi de zece ori mai mult decât pe acel tânăr blazat. Criteriile cu siguranță și aici se vor schimba! Dar și atitudinea noastră contează. Când tinerii se plâng de la început… Când vine vorba de discriminare, eu nu aș aminti doar de cea pe criteriul de vârstă. Eu consider o discriminare de gen. Pentru că noi, femeile, în politică nu am avut loc. Noi nu am avut multe poziții de decidere, doar pe consiferentul că eram femei. Aici am considerat că a fost discriminare, o perioadă. Și încă mai cred că există, pentru că s-a implementat misoginismul – aici e vorba de generație. „E femeie, e frumoasă, ea câștigă doar prin asta”. Dar, stai puțin și ascult-o, poate nu doar acestea sunt atuurile ei! Că le are în plus, da! Însă la 20 de ani, într-un cerc social foarte important, mi s-a spus un lucru. Și să știți că nu l-am uitat niciodată: „nu există femeie frumoasă sau femeie urâtă, există doar femeie îngrijită și femeie neîngrijită”.
„E o nevoie socială să ne uităm în buletin”
– Cine ne învață să ne uităm în buletin?
E o nevoie socială să ne uităm în buletin. Și din nevoia aceasta socială normal că apar conștientul și subconștientul. Totul se imprimă cumva și în subconștientul nostru. Dar mediul social este foarte important. Totul începe de la educație, de la cei 7 ani de acasă. Până la urmă suntem și autodidacți, adică ține și de ambiția fiecăruia dintre noi să învățăm altceva. În fiecare zi cred că am o discuție de genul acesta cu câte cineva. Eu lucrez mult pe prevenție, pe grija de a avea o imunitate bună. O prietenă îmi spunea că medicul i-a spus că „e și vârsta”. Și am vrut să-l sun pe acel medic, pentru că nu există „și vârsta”. Noi suntem unici, de când ne naștem și până murim. Ne naștem sănătoși, însă ceea ce dăm organismului și imprimăm în plan psihologic… face toate modificările. Eu nu sunt de acord nici cu partea de genetică atunci când medicul începe să bifeze problemele de sănătate: „părinții dvs. ce probleme de sănătate au?” De ce este atât de important?! Părinții mei, de exemplu, amândoi au fost cardiaci. Dar știu de ce au fost cardiaci, știu de ce și-au creat problemele cardiace, iar eu nu sunt și nu voi fi cardiacă. Oamenii nu știu să-și controleze sentimentul de temere. Teama, șocurile, traumele se gestionează destul de greu în organism. Mama a fost mereu o femeie care a avut frici – frica crează boala de inimă. Sunt mulți factori… eu nu am asta și nu am motive să dezvolt probleme cu inima. A, că fac și prevenția, da – văd cum stau cu colesterolul… Nici eu nu sunt perfectă, și eu mănânc prost… Un medic spunea „să mâncați sănătos”. Și am întrebat ce înseamnă. „Tot ce nu are cod de bare”, mi-a răspuns. Eu înțeleg principiul naturist, dar lucrând în alimentația publică știu că și ce nu are cod de bare nu e sigur sănătos. Știm foarte bine că nu avem o cultură controlată și că țăranul român, pentru a vinde pe piață, poate să pună chmicale în sol sau să stropească planta respectivă încât mai degrabă poate dăuna sănătății.
– Oferiți rezidenților dreptul la bucurie, prin evenimentele organizate. Cum reușiți? Aveți un buget alocat sau vă descurcați datorită oamenilor care apreciază activitatea dumneavoastră?
Din păcate, nu avem un buget dedicat evenimentelor. Iată, altă carență a legislației. Adică se consideră că persoana a venit la cămin să stea acolo și ce o fi, o fi. Și la controale se întreabă de ce nu se întâmplă nimic în centre… Ar trebui dedicată o anumită parte din buget și pentru aceste activități. De unde să se întâmple?! Eu am noroc să sunt și oameni care fac aceste gesturi umanitare din dragoste față de alți oameni, din bucuria de a trece pe la ei. Eu sunt un om activ în ocupația mea de conducător al acestui centru. Dar tot aș drămui bine fiecare sumă. Însă nu toți oamenii au norocul să aibă posibilitatea cercurilor sociale în care am ajuns eu. Sunt în mediul urban, am mai multe posibilități. Dar cei din mediul rural clar nu au nici pe departe aceste posibilități. Și atunci când nici legislația nu te ajută… Eu sunt de acod cu ce face mass-media, pentru că trebuie să se tragă semnate de alarmă atunci când lucrurile nu sunt la locul lor, atât în partea medicală, cât și în partea socială. Dar nici nu poți să ceri mai mult de la cineva, când nu îi dai posibilitate legală să înfăptuiască. A fi conductor sau lider nu e un lucru ușor. Toată lumea te invidiază. Atât. Da, unii conducători nu sunt pasionați – le-a plăcut doar să aibă funcția și salariul. Dar sunt și oameni care fac ceva. Văzând că funcționez foarte bine, căminului nostru i-au luat personalitatea juridică. Eram un cămin-model de bune practici și poate chiar unul de protocol – că, până la urmă, orice stat civilizat are un cămin de protocol. Mi-au ridicat personalitatea juridică, m-au băgat în subordinea unei Direcții ca să nu mai realizez eu lucruri marcante și să arat lumii că se poate și la stat. Încă ne judecăm… E normal să apelez la toate cele necesare în Dreptul Administrativ. De-asta spuneam că politicienii au un rol foarte important – am deschis fiecare ușă la politicianul de care depindeam. Nu au înțeles rolul nostru și ceea ce fac eu aici. Le-am explicat că pe lângă îngrijirea și serviciile de bună calitate, și modelul de bune practici e important. Pentru că, până la urmă, dintotdeauna privatul a fost și este prelungirea statului. Dacă un privat nu are un model, el de unde să știe cum să își organizeze activitatea?! Au considerat că nu e bine nici cu imaginea aceasta, că strică imaginea unora…
– Strică businessul din piață? Dar faptul că acest Centru Rezidențial poartă numele „Nicolae Cajal” și că fiica domnului academician este Irina Cajal-Marin, subsecretar de stat în Ministerul Culturii de mulți ani este o pârghie pentru a solicita să păstrați anumite standarde? Vorbim despre o asociere de nume…
Nu cred că a existat vreo persoană din agenda sa pe care să nu o sune, ori de câte ori am avut noi nevoie. Doamna Cajal este foarte apropiată de activitatea noastră, este un om de o calitate umană extraordinară! Ne-a oferit de fiecare dată ajutorul. Am avut-o în cămin la evenimente și poate că și-a anulat alte planuri ca să vină să fie aproape de rezidenții noștri. Mai mult decât atât, noi avem un rezident care a fost apropiat, coleg cu Dl. Academician Nicolae Cajal – îl avem pe Dl. Traian Ionescu, epidemiologul României care 25 de ani pe timpul lui Ceaușescu a răspund de tot ce înseamană partea epidemiologică, participând la combaterea a 125 de epidemii la nivel național și internațional. Chiar Dna. Cajal spunea, la o întâlnire video în 2020, „dacă ar fi trăit tata, împreună cu domnul profesor cu sigurantă ar fi făcut ca România să depășească altfel momentul pandemiei Covid”.
– Se spunea cândva „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”. Vă gândiți și la programme prin care oamenii activi să poată „adopta” un bunic? Sistemul social permite tot felul de programe pentru minori, vă gândiți la astfel de demersuri și pentru seniori?
Noi avem deschidere pentru foarte multe proiecte. Eu cu Erasmus dezvolt proiecte cu tineri din Grecia, Danemarca, din țările nordice. Cei mai mulți nu cred că există așa ceva în România, pentru că România nu are totuși o imagine foarte frumoasă în afara țării în ceea ce privește centrele rezidențiale. Acești tineri insistă să întrebe dacă centrul nostru sigur e de stat, nu privat. Poate că la această performanță a contribuit și faptul că eu vin din zona privată, că am avut o afcere. Eu am considerat această muncă la stat ca un antreprenoriat și am pus accent pe eficientizarea lucrului pe care îl fac. Am luat-o de jos. De la secretariat… contabilitate. E foarte greu să mă mai amăgească cineva. Noi, când am deschis căminul l-am deschis pe model nordic – avem creșă de copii în aceeași clădire cu bunicii, pentru a crea imaginea copilului aproape de bunic, astfel încât să nu existe acea repulsie a copilului față de vârstnic. Vrem să își amintească acești copii, când vor crește, că atunci când erau mici stăteau undeva unde erau foarte mulți bunici. Traumele sunt în ambele categorii în sistem. Și copii, și vârstnicii instituționalizați sunt categorii vulnerabile, ușor de pierdut din îngrijire. În cazul nostru, avem grijă ca vârstnicii pe care îi văd copiii să fie independenți, astfel încât să nu formăm traume. Ca țară, suntem în perioada când vârstnicii noștri sunt semidependenți spre dependenți. Nu aș traumatiza copiii cu imaginea aceasta, pentru că subconștientul imprimă și lucrează și la o primă cădrere în viață, obstacolele devin greu de depășit. Dar noi suntem singurul „cămin” la nivel de București și posibil și din țară în care sunt secții total departajate: independenți, semidependenți și dependenți. Pentru că și un vârsnic… dacă e independent și îl pui cu un vârstnic dependent sau muribund îl decompensezi, pentru că se gândește că și el poate să ajungă acolo…
„Când am ieșit de pe ușa instituției, sunt a familiei și a prietenilor”
– Cum este viața dumneavoastră dincolo de ușile acestui centru rezidențial?
Armonioasă și echilibrată. Iubescnatura foarte mult. De când deschid ochii mă bucur că e o altă zi și că sunt bine. La mine familia e familie – când am ieșit de pe ușa instituției sunt a familiei și a prietenilor. Încerc să mă bucur de ficare clipă, de fiecare moment. Dar nu sunt egoistă cu lucrurile pe care le aflu aici – le împărtășesc cu prietenii mei. Pentru că nu se știe când ceva ce îi spui unui om îl va ajuta într-un moment, mai târziu. Acceptarea e un alt lucru important – totul în viață trebuie acceptat ca o lecție. Sunt foarte fericită, sunt un om foarte zâmbitor, nu mă supără nimic.
– Împărțiți cu noi un sfat de preț cules de la rezidenți…
Să învățăm echilibrul! De la echilibrul familial, alimentar, până la încercarea să nu ne aducem alătui numai oameni răi, ci și oameni buni. Dar nici doar omeni buni, că așa nu mai avem termen de comparație. Acceptarea e esențială. Să acceptăm orice lucru frumos. Absolut toți avem și momente grele în viață, nu cred că există om care să nu aibă. Sau nu cred că există om să nu fi avut depresie… Cine spune ca n-a avut, ori nu cunoaște termenul, ori minte. Cel mai de preț e să credem în Divinitate și să iubim Divinitatea. Să crezi că există acel Dumnezeu al fiecăruia dintre noi, altfel nu vom reuși să depășim momente grele!
