În România, este un bun început în viaţă să ai un naş care deţine influenţă. Asta era adevărat în vremurile comuniste, când acronimul partidului conducător PCR era pe larg tradus prin formula ‘pile’, ‘cunoştinţe’, ‘relaţii’. Nu este nicio exagerare să spui că o naţie ca România, sau cel puţin segmentul de elită care se afla în ascendenţă în epoca de după căderea comunismului, cu agenda sa foarte restrânsă, a beneficiat de pe urma unui supernaş. Este vorba despre nimeni altul decât Tony Blair, apreciază autorul comentariului, jurnalistul Tom Gallagher. A pus piciorul în România de două ori, dar ambele vizite s-au dovedit a fi semnificative.
Prima dată a fost în România în mai 1999, când a jucat rolul conducător în a determina NATO şi UE să-l înfrunte pe liderul sârb Slobodan Molosevic din cauza comportamentului său abuziv faţă de albanezii din Kosovo. Pentru sprijinul său într-o confruntare de mare risc, României i s-a oferit şansa de a se alătura UE.
Blair a stabilit un precedent asigurându-se că România poate sări de la capătul cozii pentru aderare la UE în condiţii mai degrabă informale. Regulile erau clare: nicio ţară cu economia la pământ a României nu putea fi luată în considerare, pentru că ar fi fost incapabilă să reziste la liberă concurenţă şi ar fi fost o povară pentru ceilalţi membri, apreciază autorul articolului.
Odată ce Blair şi-a convins colegii europeni ca pur şi simplu să ignore regulile, atenţia sa s-a îndreptat către Orientul Mijlociu. Într-adevăr, el pare să nu se mai fi gândit deloc la România pentru o lungă perioadă de timp. Dar s-a întors pe 26 martie în acest an pentru a vorbi la Bucureşti ca invitat al unor grupuri apropiate Partidului Social Democrat (PSD).
El l-a ‘uns’ pe tânărul şi agresivul lider al partidului, Victor Ponta, scrie autorul, drept un reformator al stângii europene, conform presei din România, şi a plecat mai bogat cu 200.000 de euro pentru eforturile sale de promovare în beneficiul moştenitorilor direcţi ai Partidului Comunist al lui Nicolae Ceauşescu.
Despre Blair se presupune că s-a maturizat din anii ’90, când există numeroase dovezi că şi-a început mandatul fără o cunoaştere solidă a problemelor şi a provocărilor ci mai degrabă cu o serie de instincte, deseori tulburi, care s-au dovedit a fi dăunătoare pentru ţara sa. Dar se pare că în continuare ştie puţin despre România şi că îi pasă şi mai puţin, scrie editorialistul.
România s-a alăturat UE în condiţii informale în primul rând în beneficiul comuniştilor de rangul doi care nu au fost niciodată departe de putere din 1989. Ei i-au depăşit în isteţime pe aroganţii dar adesea inabilii şi serveabilii birocraţi din UE, reuşind să treacă prin exigenţele de schimbare lăsând în mare parte intacte vechile structuri.
Ei au acceptat cu celeritate principala condiţie de aderare la UE, ca România să privatizeze mare parte din economia sa centralizată de stat. Aceste întreprinderi au fost cumpărate în principal de concerne din Austria, Grecia, Italia şi Germania la preţuri de chilipiruri şi s-au realizat profituri uriaşe. În primii cinci ani de la intrarea în UE, România s-a pomenit a fi o colonie economică virtuală pentru principalele state ale UE după ce i s-a cerut să-şi deschidă complet pieţele. Producătorii naţionali s-au luptat să supravieţuiască în competiţia cu o concurenţă mai bine organizată.
În 2006, scrie editorialistul The Commentator, Anthony Giddens, în prezent membru al Camerei Lorzilor, campionul globalizării şi cel mai apropiat lucru de un ideolog şef al lui Blair, i-a consiliat pe social-democraţi cum să-şi proiecteze o imagine de forţă modernizatoare în ciuda dependenţei de corupţie şi metode dure. O altă figură legată de figuri ale PSD în 2006 a fost Sir Roger Liddle un euro-entuziast de carieră şi o eminenţă cenuşie a lui Tony Blair. El a fost avocatul unor politici care au distrus bilanţul Partidului Laburist în Marea Britanie.
Prin contrast, nenumăraţi cetăţeni britanici obişnuiţi şi comunităţi locale, binecuvântate cu instincte caritabile, au arătat o solidaritate remarcabilă, de un tip rareori întâlnit în UE, dându-şi mâna pentru a ajuta grupuri vulnerabile din România şi comunităţi devastate de abuzurile crude ale sistemului comunist.
Este o ţară în care mulţi români talentaţi au ales să plece în străinătate decât să construiască familii şi cariere într-o ţară în care presa, educaţia şi sistemul sanitar dau semne crescânde de degradare. ‘Generaţia pierdută’ care s-a confruntat cu restauraţia neo-comunistă a îndemânaticului supravieţuitor al vremurilor de dinainte de 1989, Ion Iliescu, pare acum să fie urmată de o a doua astfel de generaţie, care pare împotmolită într-o stagnare comparabilă poate cu cea din sudul extrem american dinainte de anii ’60.
Nu există însă niciun semn că Tony Blair ar avea vreo insomnie din cauza asta. Probabil va sublinia rolul său de arhitect al ‘Europenizării’ Balcanilor în timp ce face manevre să devină ‘Preşedinte al Europei’, odată ce liderii de top se satură de sumbrul Herman van Rompuy şi încep să uite de aventurile externe care l-au înstrăinat pe Blair de majoritatea aliaţilor săi continentali.
Dar dacă cineva va atrage atenţia asupra statului român în continuare subdezvoltat, el probabil va ridica din umeri şi va spune că a dat o şansă României şi că dacă oamenii de acolo au ratat-o nu este vina nimănui altcuiva decât a lor. Aceasta este mantra şefului principalului birou UE din Londra (reprezentanţa Comisiei Europene – n.r.), Jonathan Scheele, a cărui activitate în calitate de şef al delegaţiei CE la Bucureşti din 2002 până în 2006 a permis unor politicieni venali să conducă reţele sub nasul presupuşilor reformatori din Vest.
Timp de opt ani a existat o luptă inegală pentru a întări domnia legii şi a trage la răspundere politicieni şi oameni de afaceri corupţi care au prejudiciat statul. În mod remarcabil, apreciază autorul articolului, în România au fost condamnaţi pentru corupţie în ultimul timp mai mulţi parlamentari decât oriunde altundeva în Europa.
Procurorii şi judecătorii au rezistat unei presiuni intense pentru a arăta că merele stricate din elita politică nu mai sunt de neatins. Ei au beneficiat de sprijin din parte fostului comandant de navă, Traian Băsescu, preşedintele României din 2004, care a înfuriat mare parte din clasa politică afirmând că anii de jaf s-au terminat, scrie The Commentator.
În această săptămână, ameninţarea suspendării sale este mai apropiată ca niciodată, în contextul în care socialişti europeni de top de la Bruxelles sunt de acord cu înlăturarea sa. Deja, Victor Ponta, omul uns de Tony Blair, a lansat o ofensivă împotriva celor mai liberale şi mai independente secţiuni ale societăţii, apreciază autorul articolului de pe site-ul The Commentator.
El a câştigat o moţiune de cenzură în parlament în aprilie, cu o platformă antiminoritară dură. Deja a abolit independenţa editorială a televiziunii de stat şi a dispus epurarea conducerii unor organisme ca Arhivele Naţionale, Institutul Cultural Român şi Comisia pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Aceste decizii au fost urmate de un val de plângeri ale ministrului justiţiei privitoare la comportamentul unor organisme care întocmesc legi sau investighează diverse infracţiuni.
Vinerea trecută, organismul care investiga acuzaţiile de plagiat la adresa lucrării de doctorat a lui Victor Ponta a fost dizolvat din cauza unui verdict nefavorabil acestuia. Politizarea birocraţiei a fost continuată când Monitorul Oficial, care publică deciziile de stat, a fost plasat sub control direct al primului ministru, fapt ce prezintă un număr de avatanje importante.
Verdictul Curţii Constituţionale că preşedintele este acela care, conform constituţiei, ar trebui să reprezinte România la Consiliul European, pur şi simplu nu a fost publicat. Acest lucru i-a permis lui Ponta să fie acela care a participat la cel de al 19-lea Consiliu European de la declanşarea crizei.
Monitorul Oficial s-a grăbit însă să publice demisia din Senat a unuia dintre cei mai puţin rezervaţi adversari ai reformei, magnatul media Dan Voiculescu, ceea ce înseamnă că un proces de corupţie care urma să ajungă la final în câteva zile la Înalta Curte va fi trimis spre judecare la un alt tribunal, mai notează comentatorul. Acum că Voiculescu este un simplu cetăţean, procesul va fi reluat de la început, iar acesta va evita apariţia în faţa instanţei care a confirmat condamnarea la închisoare a fostului premier Adrian Năstase pentru corupţie la 20 iunie.
Această sfidare a unei clase politice nemulţumite de conceptul de separare clară a puterilor în stat l-a determinat pe premier să încerce să impună un control total, indiferent de ce ar crede Bruxellesul, opinează Tom Gallagher.
Însă dezaprobarea UE pare să vină cu încetinitorul. Premierul Ponta pare să fi fost stimulat de reacţia socialiştilor în Parlamentul European. Hannes Swoboda şi-a pus în joc întreaga sa susţinere în spatele încercării lui Ponta de a lua constituţia cu asalt, iar preşedintele PE, Martin Schultz, şi-a manifestat şi el sprijinul politic.
Probabil, crede autorul articolului, cele mai importante guverne ale UE se vor uita în altă parte chiar dacă disputa dintre cele două tabere va deveni murdară. Noul ministru francez de finanţe, Pierre Moscovici, a fost unul dintre cei care au zorit România în UE în baza promisiunilor goale privind viitoare reforme ale lui Adrian Năstase şi ale colegilor săi. De asemenea, când era figura de legătură a PE cu România, el chiar a ameninţat că va crea dificultăţi Comisiei Europene dacă va face prea multe presiuni pentru schimbări radicale.
Dar susţinerea europeană de stânga pentru un lider român care vrea să dea ceasul înapoi cu decenii este una de mare risc, apreciază editorialistul The Commentator. Socialiştii sunt cei care militează pentru mutualizarea datoriei într-o tentativă de a pune capăt crizei din zona euro. Totuşi, este greu de apreciat cum pot să se aştepte ca lumea să aibă încredere în ei în ţări care vor fi nevoite să suporte factura, dacă se raliază în jurul unui lider intolerant care riscă ‘ideea europeană’ în propria lui ţară, crede Tom Gallagher.
Poate a venit timpul ca Tony Blair să explice de ce ar trebui să fie lăsat oriunde în apropierea puterii europene în viitor, când graba sa şi acţiunile sale puţin clarvăzătoare au lipsit România de şansa de a deveni o democraţie normală. Sau cel puţin ar putea să-i sprijine pe cei care pledează în România pe lângă UE pentru ca aceasta să-şi menţină monitorizarea activă pe justiţie în condiţiile în care ‘finul’ lui Blair se pregăteşte să dea lovitura decisivă, conchide editorialistul The Commentator.
