Cu câteva zile înainte de a împlini 61 de ani, la 23 mai, el ar putea deveni noul lider politic al Greciei, dacă scrutinul confirmă primul loc deţinut în sondaje de formaţiunea sa, Noua Democraţie (ND).
Antonis Samaras ar putea rămâne însă fără tron şi pierde postul de premier în favoarea unei personalităţi mai consensuale, în funcţie de raportul de forţe cu socialiştii în cadrul unei probabile coaliţii.
De la începutul campaniei, liderul dreptei refuză însă să ia în considerare reconfirmarea Guvernului socialişti-conservatori, pe care este nevoit să-l susţină din noiembrie 2011.
În iunie 2011, în pofida presiunilor creditorilor Greciei, Samaras a refuzat o primă mână întinsă de fostul premier Giorgios Papandreou, cerând fără încetare alegeri, deşi ţara se îndrepta spre faliment.
El lupta atunci împotriva curei de austeritate administrate de Guvernul socialist grecilor sub dictatul Uniunii Europene şi al Fondului Monetar Internaţional (FMI), în schimbul primei perfuzii financiare prin care ţara a evitat bancruta în mai 2010.
Când spectrul deficitului de plăţi a reapărut în toamna lui 2011, dublat de o criză politică ce a dus la înlăturarea lui Giorgios Papandreou, Antonis Samaras nu a avut de ales, după zile lungi de negocieri, şi a acceptat participarea partidului său la noul Executiv condus de fostul bancher central Lucas Papademos.
Ca o ironie a sorţii, Samaras a fost coleg de cameră cu Giorgios Papandreou în timpul studiilor comune la Amherst College, în Statele Unite, unde şi-a luat licenţa în economie.
Schimbarea sa nu a rămas însă fără consecinţe politice, antrenând formarea de către disidenţi din ND a unui partid de drepta care se opune planului de rigoare.
Antonis Samaras a rămas fără accentele răzbunătoare la adresa liderilor europeni, ei înşişi foarte neîncrezători din cauza rigidităţii acestui fost ministru de Externe, partizan al unei linii foarte dure în disputa cu fosta republică iugoslavă vecină Macedonia.
Afirmând în continuare că reţeta Bruxelles-ului este „eronată” şi promiţând grecilor scăderi de taxe, acest membru al unei importante familii de conservatori din Messinia, în Peloponez, nu intenţionează să se abată de la planurile de restructurare a administraţiei publice, de privatizare şi de luptă împotriva birocraţiei.
El şi-a reluat de asemenea retorica dură pe teme ca securitatea şi imigraţia ilegală, pe care o compară cu o „invazie neînarmată”, cerându-le grecilor să „recucerească oraşele”.
Exclus în 1992 din ND din cauza naţionalismului exacerbat în problema Macedoniei, el creează partidul naţionalist Politiki Anixi (Primăvara politică), dar nu reuşeşte să îl impună pe scena politică.
Revenit, în 2004, în rândul ND, care îşi strânge forţele pentru a-i îndepărta pe socialişti de la putere, el este ales eurodeputat, după care este numit ministru al Culturii, în ianuarie 2009, în Guvernul lui Costas Caramanlis.
După înlăturarea acestuia de la putere de către socialişti în octombrie 2009, Samaras se luptă să preia conducerea ND, luându-i locul Dorei Bakoyannis, fiica lui Constantin Mitsotakis, premierul conservator a cărui prăbuşire a grăbit-o în 1993.
Atât susţinătorii, cât şi criticii săi nu încetează să amintească faptul că este strănepotul unei scriitoare de romane pentru copii, Penelope Delta, reprezentantă a mişcării patriotice greceşti de dinainte de război, cu care au crescut generaţii de copii greci. Potrivit familiei, ea s-a sinucis în ziua în care trupele germane au intrat în Atena, un lucru asupra căruia Samaras nu a insistat niciodată.
Deputat de dreapta din Messinia încă de la vârsta de 26 de ani, Samaras obţine prima sa funcţie de ministru, al Finanţelor, în 1989, în cadrul Guvernului de uniune naţională al lui Tzannos Tzannetakis, format la vremea respectivă cu scopul de a-l înlătura de la putere pe Andreas Papandreou.
Născut la Atena, Samaras este căsătorit şi are doi copii.
