Deşi Duhul Sfânt a fost prezent în creaţie încă de la început, El a coborât în lume în mod deplin pentru a o sfinţi numai după biruirea morţii şi întoarcerea la Tatăl a lui Hristos. Numai atunci Dumnezeu Duhul Sfânt a putut coborî peste firea umană curăţită de păcate şi răscumpărată şi s-a sălăşluit în cei care l-au primit pe Hristos.
Din punctul de vedere al credinţei ortodoxe, la Cincizecime, prin pogorârea Duhului Sfânt a apărut un Organism cu totul nou, un Aşezământ divino-uman, Biserica. Cu alte cuvinte, coborârea peste Apostoli a Duhului, darurile şi harismele primite de ei, predica şi botezul primilor trei mii de oameni constituie întemeierea Bisericii creştine, atât ca o comunitate a credincioşilor, cât şi ca instituţie. Biserica nu este deci numai o grupare umană asociată prin aceeaşi credinţă în Dumnezeu şi nici numai o instituţie îngrădită prin dogme şi legi. Ea este o comuniune a oamenilor în Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi îl poartă în sine pe Duhul Sfânt. Unii Sfinţi Părinţi au numit Biserica lui Hristos „Duhul Sfânt trăind în omenire”.
Rolul Duhului Sfânt este de a-l face activ pe Hristos în noi, prin har. El transformă creştinii din oameni trupeşti în oameni duhovniceşti, sfinţeşte şi dăruieşte comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, se zideşte Biserica – Trupul mistic al lui Hristos. Împărtăşindu-se cu Tainele Bisericii, sfinţite de harul Duhului Sfânt, creştinii se constituie într-o comunitate prin comuniune – Biserica lui Hristos.
Importanţa deosebită a sărbătorii constă în faptul că ajută la înţelegerea noţiunii de Biserică – unul dintre imperativele majore ale vieţii contemporane. Criza prin care trec Biserica şi omenirea în ziua de astăzi a fost generată în mare măsură de faptul că nu se cunoaşte şi nu se ţine seamă de esenţa Bisericii, de ceea ce este Biserica în sine. Sub denumirea de Biserică se înţelege locaşul bisericesc, parohia, comunitatea credincioşilor, clerul, instituţia. Biserica le cuprinde pe toate acestea, dar ea este mai mult decât atât: este Trupul lui Hristos în care sălăşluieşte Duhul Sfânt.
Împreună cu Paştile, Pogorârea Duhului Sfânt este cea mai veche sărbătoare creştină, fiind prăznuită încă de pe vremea Apostolilor. Despre ea amintesc şi Sfântul Irineu (202), Tertulian, Origen, Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (325) ş.a. Până către sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era sărbătorită împreună cu Înălţarea Domnului. După aceasta, Înălţarea a fost mutată la 40 de zile de la Paşti, Cincizecimea devenind sărbătoare de sine stătătoare.
În vechime, de Cincizecime se făcea botezul catehumenilor, erau interzise jocurile din circuri, spectacolele păgâne etc. Astăzi, în biserici se aduc ramuri de tei sau de nuc care se sfinţesc şi se împart credincioşilor, simbol al limbilor de foc coborâte peste Apostoli şi putere a Duhului Sfânt. Potrivit tradiţiei creştine, ierarhii bisericeşti sunt moştenitorii şi transmiţătorii acestui har apostolic din generaţie în generaţie. Se spune că în ziua Pogorârii Sfântului Duh, Petru, cel mai în vârstă dintre Apostoli, a ţinut o cuvântare, în urma căreia s-au convertit la credinţa creştină 3.000 de suflete. Aceştia au alcătuit prima Biserică creştină la Ierusalim, numită şi Maica tuturor Bisericilor.
Căpătând puterea de a vorbi în limbi străine, ucenicii au început să facă cunoscută învăţătura Mântuitorului către neamuri, spre mirarea multor oameni aflaţi în Ierusalim, deoarece ei erau ştiuţi ca fiind evrei simpli, în nici un caz preocupaţi de învăţarea limbilor străine.
Biserica spune că toţi creştinii primesc darul Sfântului Duh odată cu botezul. Astfel, aceştia devin purtători de Duh iar trupul lor devine – cum spunea Sfântul Pavel – „templul Sfântului Duh” (I Cor. 6, 19).
