În mai 2010 Grecia era prima ţară din Zona euro salvată de la faliment. După ani de zile în care relaţia state-bănci a fost nestingherită, primele cheltuind peste măsură în timp ce cele din urmă erau bucuroase să asigure finanţare “fără risc”, criza financiară a scos la lumină fragilitatea finanţelor publice.
Cronologia incompetenţei
Grecia era la acel moment, după declaraţiile liderilor europeni, un caz excepţional, prima şi singura ţară pentru care se face bailout din Zona euro.
A urmat apoi Irlanda cea îngenunchiată de bănci, alt caz excepţional, cea de-a doua şi ultima ţară salvată (noiembrie 2010), potrivit declaraţiilor de atunci. Apoi a fost salvată şi Portugalia în luna mai a acestui an, şi de această dată liderii europeni au zis că lucrurile se opresc aici. Ţările să ia măsuri de austeritate şi lucrurile se vor rezolva, greu, dar se vor rezolva, spuneau greii Europei. Desigur, pentru că nici Italia şi Spania nu se simţeau prea bine cu finanţele, oamenii din lumea financiară au început să speculeze că lucrurile vor merge prost şi aici. Considerându-le riscante, deţinătorii de datorie au început să scape de bondurile celor două ţări şi au dus dobânzile într-o zonă periculoasă.
Pentru că Grecia nu era în niciun caz pregătită să se împrumute de pe pieţe din 2012, troika UE/FMI + BCE au pus la cale un nou bailout, semnat la sfârşitul lunii iulie, în valoare de 109 miliarde de euro, doar ceva mai mic decât primul.
Cel de-al doilea bailout a implicat şi sectorul privat, în mare bănci şi fonduri de pensii, care au trebuit să marcheze unele pierderi pe datoria suverană a elenilor. Din nou, un eveniment caracterizat drept excepţional, care se va face doar pentru Grecia, nu şi pentru Irlanda sau Portugalia.
Asta se întâmpla după ce Jean Claude-Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene, spunea că BCE nu susţine niciun default, niciun haircut şi niciun eveniment de credit pentru datoriile publice din Euroland.
Apoi, pentru că la nivel politic nu se întâmpla nimic, BCE a început să cumpere din august bonduri spaniole şi italiene (de 55 miliarde de euro, până acum) pentru a trage dobânzile în jos. Practic, BCE a luat în bilanţuri obligaţii de plată a celor două state pe care nimeni din piaţa private nu vrea să şi le asume. Jurgen Stark, membru în boardul BCE din partea Germaniei a demisionat, nemuţumit de situaţia periculoasă – şi posibil generatoare de inflaţie – la care se expune banca.
La doar câteva luni de la al doilea bailout pe hârtie, Grecia e pe punctul de a intra în incapacitate de plată, după ce creditorii externi au constatat că Atena nu şi-a făcut temele şi a cheltuit mai mulţi bani decât trebuia. În Germania a apărut Planul B pentru deportarea elenilor din euro.
După ce bursele au trecut pe roşu şi băncile europene au început să nu mai găsească finanţare, Angela Merkel şi Nicholas Sarkozy au ieşit în faţa presei şi au făcut aceaşi declaraţii ca în urmă cu câteva luni. “Grecia are întreg suportul ţărilor europene” şi că aceştia “sunt convinşi că Grecia va rămâne în euro”.
Miercuri, preşedintele CE Jose Manuel-Barroso a ieşit în faţa Parlamentului european şi a confirmat că în curând, vom avea euro bond-uri.
Lansarea unor bonduri europene înseamnă practic că Germania, Olanda sau Finlanda îşi pun la bătaie credibilitatea alături de ţări ca Grecia, Irlanda, Portugalia, Italia sau Spania pentru a face finanţarea celor din urmă posibilă la preţuri mai mici. Asta înseamnă că ţările considerate solvabile de către pieţe în acest moment vor prelua din riscurile ţărilor PIIGS, şi este de aşteptat ca acestea să plătească mai mult pentru a-şi finanţa datoriile.
Declaraţiile pline de încredere ale lui Barroso, care imediat au aruncat bursele pe verde, au fost infirmate joi de către Merkel. “Euro bond-urile sunt o soluţie foarte proastă”.
“Pentru a realiza rate comune ale dobânzilor, este nevoie de un nivel similar de competitivitate şi situaţii bugetare similare. Nu veţi obţine asta prin datorii colectivizate”, a afirmat cancelarul german, citat de Reuters.
Merkel are alegeri de câştigat în 2012 şi nemţii nu sunt foarte bucuroşi să îşi ruineze prespectivele financiare pentru alte ţări.
Totodată, din declaraţiile Angelei Merkel reise că fiecare e responsabil pentru situaţia ţării sale şi nu poţi să bagi pe toată lumea în aceeaşi căciulă, şi că există o fractură mare în blocul monetar din toate punctele de vedere.
Rata cu care liderii europeni s-au contrazis unii pe alţii, iar atunci când s-au înţeles au venit cu acelaşi promisiuni, este înfiorătoare.
Politica europeană de până acum a fost una a amânării, şi ca orice boală gravă lăsată netratată, aceasta nu se vindecă ci devine mai gravă.
Conspiraţia cui?
Din toate momentele de mare tensiune de acest gen din istorie a profitat cineva.
Un raport al UBS, care a circulat prin întreaga media internaţională, zugrăveşte în roşu şi negru viitorul unei Europe în care euro se sparge. Avem de toate, de la falimentul sistemului bancar, la o cădere economică de 20-50% din PIB – în funcţie de ţară – până la revolte populare sau chiar război civil.
Analiştii băncii elveţiene notează totuși că e puţin probabil ca euro să se rupă.
Ideile din raport au fost preluate mai apoi de ministrul polonez de Finanţe, Jan Vincent-Rostowski, a cărui ţară deţine în prezent preşedinţia semestrială a UE, şi expuse în faţa Parlamentului european.
Apoi, miliardarul George Soros, care a făcut bani mulţi pariind împotriva statului britanic în 1992, spune şi el că ne aşteaptă o Mare Depresiune dacă liderii politici nu vor adopta mai multe măsuri „radicale”, inclusiv crearea unei trezorerii comune a uniunii monetare. Eventualul eşec al euro este pus de eminenţa financiară pe seama germanilor, care “încă cred că au de ales în privinţa susţinerii sau abandonării monedei unice”.
În fine, venit pe pământul bătrânului continent pentru a învăţa europenii cum se tratează cu o criză fianciară, secretarul Trezoreriei SUA Timothy Geithner a propus să se facă un nou program prin care băncile să fie capitalizate din bani publici şi BCE să cumpere bonduri de pe piaţa secundară, după ce îi vor fi mărite garanţiile prin actualul Fond de bailout.
Sfaturile americanului nu au fost deloc apreciate de nemţi. Preşedintele Budensbank Jens Weidmann declara sâmbătă că BCE nu poate fi implicată în finanţarea statelor prin monetizarea datoriei, aşa cum face Rezerva Federală, completat de Jean-Claude Juncker, care a subliniat că „acesta nu a fost niciodată modelul european şi nici nu va fi”.
Lumea finanţelor se aştepta ca întâlnirea Ecofin din acest weekend să aducă o soluţie pentr
u Grecia, inclusiv prin majorarea fondului de bailout (EFSF) de la 440 miliarde euro, cât este în prezent. Din nou nu s-a propus nicio soluţie, şi acum se preconizează că abia în octombrie liderii europeni vor veni cu ceva nou. Între timp, premierul grec George Papandreou şi-a anulat vizita oficială în SUA, unde trebuia să se întâlnească şi cu şeful FMI. Deja se vorbeşte că Grecia are în plan defaultul după această mişcare.
Toate declaraţiile şi evoluţiile contradictorii lasă impresia că liderii europeni nu ştiu cum să trateze cu această criză. Grecii sau italienii au invocat recent o conspiraţie a pieţelor împotriva ţărilor lor şi a monedei europene. Dar dacă toată această lipsă de acţiune şi de decizie din Europa este dusă până la punctul extrem pentru a obţine puterea deplină în Zona euro – situaţie în care s-ar plasa Germania – sau pentru a crea premisele unor noi transferuri de bani de la populaţie la bănci.
