Fitch, Standard&Poor’s (S&P) şi Moody’s sunt cele trei mari agenţii de rating. Sună ca un trio de companii de haine pentru liceeni, dar de fapt sunt unii dintre cei mai puternici protagonişti din lumea finanţelor. Concret, evaluează ”bonitatea” companiilor şi monedelor. În acest proces, este de sperat să le dea investitorilor o idee privind care investiţii sunt cel mai sigur de făcut.
AAA este cel mai mare rating acordat de Moody’s. Apoi vine AA1 şi scara se duce în jos până la C. Orice aflat la sau sub BBB este cunoscut sub numele de ”junk” (gunoi). De asemenea, cu cât perspectivele acordate de ele sunt mai reduse, cu atât cred mai mult agenţiile de creditare că un guvern este în incapacitate de plată a datoriilor sale şi cu atât este mai puţin probabil ca creditorii să dorească să-i împrumute bani. Creditorii care rămân vor fi mai nervoşi cu privire la perspectivele de a obţine banii înapoi – şi astfel vor percepe rate mai ridicate ale dobânzii. Cu cât sunt mai mari ratele dobânzilor, cu atât sunt mai abrupte rambursările datoriei guvernului şi cu atât este mai probabil de a intra în incapacitate de plată, scrie Agerpres.
Este un ciclu escherian (posibil numai pe hârtie, n.red) şi unul în care agenţiile de rating joacă un rol mult prea puternic. ”Nu sunt fan al teoriilor conspiraţiei”, a declarat Rainer Bruederle, fost ministru german al economiei, după ce S&P, a ameninţat să reducă ratingul a 15 state membre ale UE în decembrie. ”Dar uneori este greu să respingi impresia că unele agenţii de rating americane şi manageri de fonduri acţionează împotriva zonei euro”, a precizat el.
”S&P a arătat o uluitoare lipsă de cunoştinte despre matematica fiscală de bază a SUA”, a declarat ministrul american de finanţe, Timothy Geithner, după ce S&P a retrogradat ratingul de credit AAA al SUA în luna august.
Poate că mai multe persoane ar avea încredere în agenţii dacă acestea nu ar fi ajuns să greşească atât de mult în ultima vreme. În 2009, Moody’s a emis un raport intitulat ”Temerile investitorilor cu privire la proasta amplasare a lichidităţii guvernului grec”. În termen de şase luni, ţara era în căutarea unui plan de salvare. Între timp, echipa S&P privind datoriile suverane a calculat greşit datoria SUA de 2 trilioane de dolari atunci când a retrogradat ratingul de credit al Americii. Nu este de mirare că presa l-a numit pe şeful de atunci al echipei ”cel mai puternic om din lume despre care nu aţi auzit niciodată”.
În ceea ce priveşte deciziile recente, puţini cred că agenţiile greşesc, dar unii cred că ele greşesc pentru că vorbesc cu voce tare. Prin evidenţierea gravităţii situaţiei, miniştrii de finanţe susţin că agenţiile înrăutăţesc lucrurile, din cauza efectului de răcire pe care-l au retrogradările lor asupra investiţiilor. ”Agenţiile de rating au alimentat criza din 2008 – a tunat Christian Noyer, guvernatorul Băncii Franţei, în decembrie – şi ne putem pune întrebarea dacă nu nu fac acelaşi lucru în criza actuală”.
O parte a problemei este că agenţiile de rating sunt finanţate de companiile pe care le evaluează. Dacă vrei să fii evaluat trebuie să plăteşti o agenţie cu o sumă între 1.500 şi 2.500.000 dolari pentru acest privilegiu, în funcţie de mărimea companiei. Teoretic, acest lucru creează un conflict de interese, deoarece acordă agenţiei un stimulent de a oferi companiilor ratingul pe care îl doresc.
”Ne bazăm pe declaraţiile de audit”, a declarat un analist antropologului Alexandra Ouroussoff, care a petrecut şase ani intervievând persoane implicate în agenţii de rating. Concluzia a fost clară: agenţiile sunt la fel de eficiente pe cât sunt clienţii lor de sinceri.
Există peste 150 de agenţii de rating în întreaga lume, dar pentru a avea credibilitate companiile au nevoie ca cel puţin una dintre cele trei mari să fie de partea ei, preferabil toate trei. Primele două controlează fiecare aproximativ 40% din piaţă. Fitch are circa 15% şi este de obicei angajată atunci când S&P şi Moody’s nu sunt de acord în mod semnificativ cu privire la solvabilitatea unei datorii. Acest lucru se întâmplă deoarece, în general, S&P măsoară cât de pasibil este un debitor de default, în timp ce Moody’s evaluează cât timp este probabil să dureze default-ul, explica Agerpres.
Toate cele trei îşi au încă sediul în America, dar au birouri în sute de ţări, datorită tacticii expansioniste rapide pe care Hannover Re a experimentat-o pe propria piele.
Pentru ţări precum Marea Britanie, SUA şi Franţa, ameninţarea unei retrogradări nu este la fel de serioasă pe cât este pentru alte ţări europene, dar în multe alte domenii ale sistemului financiar, agenţiile de rating au încă o putere extraordinară şi mulţi cred că aceasta ar trebui reglementată mai mult.
