Șansa și Polonia s‑au întâlnit arareori de‑a lungul istoriei. Însă acum cel mai mare dintre noii membri ai Uniunii Europene are ceva de sărbătorit. A supraviețuit cu ușurință crizei financiare – ba chiar economia a crescut în 2009, când majoritatea celorlalți au scăzut. Indiscutabil, este puterea economică și diplomatică a regiunii. În iulie va prelua președinția Uniunii, iar în octombrie Donald Tusk va deveni primul premier din istoria Poloniei care câștigă alegerile după un mandat complet, pe fondul unui peisaj politic de o plăcută normalitate.
Beatificarea Papei Ioan Paul al II‑lea la sfârșitul lunii trecute reamintește rolul Marelui Polonez, și al țării lui de baștină, în doborârea comunismului. Alte fantome ale trecutului, mai puțin plăcute, încep să se destrame. Polonia nu mai este sinonimă cu obrăzniciile, paranoia și idiosincrasiile guvernului condus de Jaroslaw Kaczynski. Puțini mai asociază țara cu haosul și îndărătnicia, ori cu cultul futil al eroilor războiului. Relațiile cu dușmanii istorici, Rusia și Germania, sunt mai strânse ca niciodată.
MINUSURI. Și totuși, Polonia trebuie să‑și sporească eforturile pentru a‑și recâștiga locul cuvenit la masa bogaților Europei. Ar trebui să înceapă cu economia care, în ciuda performanțelor recente, arată slăbiciuni periculoase. Tusk trebuie să rezolve problema finanțelor publice. Deficitul bugetar mare (7,9% anul trecut) a avut un rol pozitiv în criză, însă acum reflectă mai degrabă incontinență fiscală. Polonia abia de adună un insignifiant 0,7% din PIB pentru cercetare și dezvoltare, jumătate din nivelul Cehiei (cerințele UE sunt de 3%). Dacă Tusk reușește să scape de partenerul de coaliție guvernamentală, micuțul Partid al Poporului, i‑ar putea fi mai ușor să curețe risipa făcută prin unele subvenții acordate fermierilor. De asemenea, trebuie să rezolve și flagelul, moștenit, al pensionărilor anticipate, care devorează resursele și risipește talentul. Șomajul rămâne și el ridicat, un număr șocant de polonezi în putere, 1,5 milioane, nefiind activi economic.
Toate guvernele au promis reforme, puține au reușit să‑și respecte cuvântul. Cabinetul lui Tusk a început uniformizarea taxelor – Polonia are în continuare un loc rușinos în clasamentul Băncii Mondiale cu privire la ușurința plății taxelor și impozitelor, 121, în urma Rusiei. Într‑un index ce măsoară deschiderea mediului de afaceri, Polonia ocupă locul 70, unul mai slab decât cel al autocraticei și întârziatei vecine Belarus. Antreprenorii locali au făcut minuni în aceste condiții ostile. Și ar face și mai multe într‑un sistem care le‑ar permite să‑și dezlănțuie complet talentul.
Guvernul lui Tusk ar putea face mai multe și în diplomație. Reglarea relațiilor cu Rusia a fost un succes, nerepetat în relațiile adesea tăioase cu vecinii mai mici, cum e Lituania. Guvernul a fost moale în ceea ce privește chestiunea nord‑africană. Premierul Tusk a spus că va oferi ajutor umanitar și consiliere politică. Există un contrast puternic între excesul de inconsistență și lipsa unor fapte concrete în cazul Africii de Nord și sprijinul prompt pentru misiunile din Irak și Afganistan. Cam ciudat pentru o țară care susține o politică externă europeană mai puternică. Mai multă ambiție, vă rog.
Cauza comună din spatele lentorii reformelor economice și a precauției excesive în diplomație este lipsa ambiției. De la prima candidatură a lui Tusk, în 2005, a trecut multă vreme. Între timp el și‑a consolidat autoritatea în Platforma Civică, partidul propriu, formațiune politică ce și‑a învins adversarii în toate confruntările. Niciodată în zbuciumata istorie a Poloniei nu a fost un lider mai bine poziționat pentru a folosi la maxim adevăratul potențial al țării. Însă, consolidându‑și propria putere, Donald Tusk a îndeplinit doar jumătate din această sarcină.
Citeşte mai departe pe MONEYEXPRESS
