Povestea este sordidă, dar haideți măcar să înceapă în împrejurări relativ plăcute, printre fotoliile de piele de la Travellers Club din Londra. Saloanele sale au fost încă din secolul XIX unul dintre locurile favorite de rendez‑vous pentru gentlemenii implicați în intrigi internaționale – și aici s‑a întâlnit civilizatul șef al spionilor libieni, Musa Kusa, cel cu părul alb‑alb, cu reprezentanții serviciilor de informații britanice și americane în decembrie 2003. Scopul lor era să bată în cuie un acord prin care șeful lui Kusa, Muammar Gaddafi, să poată ieși la lumină.
FOTOLII IREZISTIBILE. Kusa, acum ministru de Externe al Libiei, nu a adoptat nici una dintre prefăcătoriile și butaforiile prostești – corturi, turbane și declamații înșelătoare – ce au devenit semnele distinctive ale lui Gaddafi. Și‑a luat masteratul la Universitatea Michigan State în anii ’70, iar amândoi copiii săi, născuți în Statele Unite, sunt cetățeni americani. „Era cazul să înțeleagă metodele noastre“, spune un ofițer american de informații care a avut de‑a face cu el în anii ’90. Și așa este. Cunoștințele lui Kusa despre metodele occidentale l‑au făcut atât de eficient în rolul său de principal facilitator al lui Gaddafi, sprijinind și instigând comportamentul patologic al liderului libian. Kusa născocește scuze, parează consecințe, propune compromisuri și până acum a reușit să‑și mențină omul la putere indiferent de crimele comise de liderul libian împotriva propriului popor sau lumii întregi.
Dar ceea ce este cu adevărat tulburător e registrul cu lideri mondiali pe care a reușit să‑i înroleze ca facilitatori părtași: oameni ca Tony Blair, Nicolas Sarkozy, Silvio Berlusconi, Gordon Brown, până și George W. Bush.
Cum au ajuns ei să colaboreze cu cel care a fost și va fi un paria internațional? Reconcilierea Occidentului cu Gaddafi i‑a deconcertat până și pe unii ca fostul director al CIA George Tenet, ale cărui memorii, „At the Center of the Storm“, consemnează negocierile cu Kusa drept „ilustrative pentru lumea suprarealistă în care trebuia să operăm“. Potrivit lui Tenet, mulți dintre subalternii lui îl suspectau de fapt pe Kusa că s‑a aflat în spatele exploziei din 1988 a avionului Pan Am 103, deasupra localității scoțiene Lockerbie, în care au murit 270 de oameni. Dar până în 2003, serviciile de informații occidentale au ajuns să se simtă la fel de confortabil cu propunerile lui Kusa ca în fotoliile de piele de la Travellers – și i‑au ajutat pe liderii occidentali să se simtă la fel.
A fost o înțelegere la care nimeni nu a putut rezista. Câmpurile petrolifere din Libia urmau să se deschidă în întregime pentru vestici, iar băncile și corporațiile americane și europene puteau să se reconecteze la șuvoiul de venituri ale țării. Iar Gaddafi urma să renunțe public la presupusul său program de dezvoltare nucleară (mare parte din el nu fusese nici măcar scos din sertare). După ce invadase Irakul în căutarea unor arme de distrugere în masă inexistente, administrația Bush putea să se laude că, cel puțin în Libia, eforturile sale dau roade. Planul părea să ofere tuturor câte ceva – după cum a reieșit în cele din urmă, tuturor, cu excepția poporului libian.
NEGOCIERI ȘI MANECHINE. Campania de reabilitare pusă la cale de Kusa se sprijinea în mare măsură pe pofta neostoită a Occidentului după petrolul și banii Libiei, dar a folosit și alte manete. De pildă, slăbiciunea unor lideri ai lumii democratice pentru tirani utili – genul care pot aduna informații despre al‑Qaeda cu metode care i‑ar dezgusta pe mulți americani, așa cum a făcut Gaddafi pentru Bush, și care ar putea să stăvilească cu forța fluxurile de imigranți ilegali ce traversează Mediterana până în Italia, cum a făcut Gaddafi pentru Berlusconi. În plus, regimul a oferit și câteva mișcări scenice răsunătoare: zece milioane de dolari pentru fiecare familie ce a pierdut pe cineva la Lockerbie; i‑a predat pe cei acuzați că au organizat explozia, pentru a fi judecați în Olanda; și când acestea s‑au dovedit insuficiente pentru a fi pe deplin acceptați la Washington, mult râvnitul acord nuclear. Iar regimul s‑a înfățișat lumii printr‑unul din fiii lui Gaddafi, pe post de purtător de cuvânt neoficial – Saif al‑Islam, educat la Londra, un tip relativ fermecător prin comparație cu tatăl său.
Strategia a funcționat excepțional pentru toți participanții – oricum, până de curând. Acordul nu pare să le fi dăunat nici negociatorilor. Iată‑l pe Mark Allen, de la agenția britanică de informații MI6: a lucrat îndeaproape cu Kusa înainte să renunțe să mai muncească la stat, câteva luni după întâlnirea de la Travellers Club. Acum se prezintă Sir Mark Allen, consilier extrem de bine plătit al companiei petroliere britanice BP (biroul lui Allen a declinat orice comentariu despre rolul său). Sau Stephen Kappes, unul dintre principalele contacte ale lui Kusa la CIA, potrivit lui Tenet și altor ofițeri ai agenției. A urcat până la postul de director adjunct al CIA, înainte să se pensioneze brusc, anul trecut.
Marile companii petroliere au prosperat și ele. Firma americană Occidental a strâns mai mult teren în Libia decât oricare altă corporație, dar marii câștigători au fost BP și compania italiană de stat ENI. Italia cumpără aproximativ 80% din petrolul libian, iar Berlusconi l‑a primit cu multă căldură pe Gaddafi de 11 ori la Roma, în vizită de stat, una mai excentrică decât cealaltă. Merită reținute lecturile islamice ale liderului libian, în fața unei audiențe formate din sute de femei tinere, angajate special de o agenție de manechine. Când prețurile la petrol au explodat, Gaddafi și familia lui s‑au trezit deodată că au mai mulți bani decât s‑au gândit vreodată. În 2006, imitând cu întârziere alți mari producători de petrol, au creat un fond suveran, Autoritatea Libiană de Investiții, și au început să cumpere acțiuni de peste tot – de la Pearson, compania ce deține „Financial Times“ și „The Economist“, până la bănci importante și chiar echipa italiană de fotbal Juventus.
