S-a ridicat după Fukuoka și a fost mai bun decât reprezentanții celor mai maritime dintre națiuni. Marea Britanie, Australia, SUA, Japonia. Neamțul Lukas Maertens vine de la Marea Nordului, unde temperatura valurilor ajunge cu greu la 18 grade în luna iulie. Iar Danas Rapsys, ca orice lituanian, e probabil mai fascinat de dunele de nisip și chihlimbarul Balticii.
România nu e o națiune maritimă. Legătura cu Marea Neagră este mai degrabă una romantică. Fără sirene. Deși românii din Constanța până la Gura Portiței și din Vama Veche până la Cetatea Alba, tresar diferit la răsărit. Dar, poate că tocmai de aceea românul de 19 ani e mai bun decat toți ceilalți.
Și-a ales propriul drum către vârf într-o sărbătoare magnifică a lumii. Și-a construit propria cale împotriva apelor adânci ale prejudecăților. Într-o țară mai degrabă contemplativă la vreme de furtună.
Nevăzute sunt țărmurile spiralate ale tăcerii dintre două Jocuri. Și prea ușor de animat, între două imagini clasice, pierdute în confuzia dintre artă și fiecare zi. Ceremonia din Paris, acolo unde a triumfat David Popovici, a fost mai mult o înștiințare decât o introducere. Inspirată de societatea de acum și cea care va veni.
Fiecare este liber să își aleagă drumul. Așa cum poți urca treptele de la Moulin Rouge, până la bazilica Sacre-Coeur, în vârful dealului Montmartre. Și chiar poți să cobori și să urci din nou. E mereu deschis.