Printre aceste voci se numără şi cea a cunoscutului economist şi jurnalist Samuel Brittan.
În analiza sa, Samuel Brittan nu se întreabă dacă va dispărea euro, ci doar când va avea loc acest eveniment. Dintre cele patru variante posibile, singura realistă constă în ieşirea din zona euro a statelor cu probleme financiare, cu efecte negative asupra întregii economii europene.
Prezentăm în continuare articolul semnat de el şi apărut pe blogul Financial Times în care argumentează de ce nu există o soluţie realistă de depăşire a crizei datoriilor şi intitulat sugestiv
De ce se va sparge zona euro
Imaginaţi-vă un butic care o duce rău. În cel mai bun caz nu poate oferi proprietarului mai mult decât minimul necesar pentru traiul de zi cu zi şi în cel mai rău caz, cheltuielile depăşesc veniturile iar afacerea este susţinută din împrumuturi şi donaţii de la rude, prieteni sau binevoitori. Unul dintre aceştia chiar a fost auzit spunând că va face tot ce este necesar pentru ca micul magazinul să funcţioneze în continuare. “Credeţi-mă că va fi suficient”, a adăugat liniştitor.
Orice comparaţie nu poate fi perefctă, însă aceasta este foarte aproape de realitate pentru a sublinia lipsa de competitivitate unora dintre membrii zonei euro. De când euro a fost pus în circulaţie în 1999, costul forţei de muncă a crescut în Germania cu 13%. În aceeaşi timp, costurile au crescut în Grecia, Spania şi Portugalia cu valori cuprinse între 20 şi 30%, iar în Italia chiar cu mai mult.
Este de înţeles de ce Germania are un excedent de cont curent de 6% din PIB, în timp ce Grecia, Italia, Portugalia şi Spania cu greu ajung la o balanţă echilibrată. Estimările trebuie luată cu oarecare aproximaţie, însă concluziile sunt cât se poate de plauzibile. Nicio aşa-zisă uniune bancară sau armonizare fiscală nu vor fi suficiente pentru a atenua dezechilibrele existente între membrii statelor din zona euro.
Sfârşitul discuţiilor despre competitivitate
Teoria economică pe care se sprijină crearea euro a fost că monda unică în sine, corelată cu imposibilitatea de a fi depreciată separat de către un stat membru, va avea forţa de a anihila decalajele dintre ţări. Dar aceasta nu s-a întâmplat şi actualele relaţii financiare au devenit nesustenabile. Herbert Stein, un economist american de la sfârşitul secolului trecut, spunea că dacă o politică sau situaţie nu este sustenabilă, atunci nu ar trebui să fie continuată/susţinută. Dar n-a menţionat cât de mult ar putea putea dura până când sfârşitul inevitabil se va produce.
În acelaşi timp, este în interesul eurocraţilor să facă în aşa fel încât problemele să pară cât mai complicate posibil, pentru ca doar un număr redus de oameni, aşa-numiţii experţi financiari să poată discuta despre ele. Ca urmare, avem un pachete de ajutoare financiare, venite unul după altul şi garanţii peste garanţii pentru ca sistemul monetar să funcţioneze în continuare. Dar împrumuturiile şi garanţiile nu pot face nesustenabilul, sustenabil. Iar criza euro are doar câteva căi de a evolua.
Prima opţiune, cea optimistă, este ca “austeritatea” impusă ţărilor cu probleme să dea rezultatele scontate. În acest sens, tăierea consumului să provoace scăderea costurilor şi preţurilor în comparaţie cu ceilalţi membrii ai eurozonei, să conducă la creşterea competitivităţii şi în final la refacerea condiţiilor de trai şi o reducere drastică a şomajului. Principalul semn de întrebare este, câţi ani – sau decenii – sunt necesari pentru efectuarea unor asemenea corecţii majore.
A doua variantă, legată tot de “austeritate” în ţările peiferice, cu economii care stagnează. Rezultatul acestei politici este rata şomajului, care a ajuns în prezent la 22% în Grecia, 24% în Spania, 18% în Portugalia, 15% în Irlanda şi 10% în Italia. Pentru comparaţie, şomajul este de doar 8% în SUA şi Marea Britanie. Aceasta face ca în cazul ţărilor cu probleme, numărul celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă să crească în continuare, iar ritmul emigrărilor să se accelereze.
A treia opţiune este puţin probabilă în opinia lui Samuel Brittan: Germania, împreună cu statele nordice din UE, să adopte politici “stimulative” (de citit inflaţionare), acestea reducând agonia statelor sudice din zona euro. Opţional, în paralel, ar putea continua continua subvenţionarea statelor de la periferia zonei euro pe termen nedefinit.
Cea de a patra posibilitate este ca unul sau mai multe state cu probleme grave să părăsească zona euro. În acest caz nu s-ar deschide porţile iadului doar pentru ţările în cauză ci şi pentru cele care vor menţine moneda unică, din cauza băncilor ale căror active în euro se vor deprecia în bilanţurile lor contabile. Chiar dacă în cele din urmă, eventualii foşti membri ai zonei euro ar reuşi să se reabiliteze şi să ajungă la performanţe acceptabile, aşa cum s-a întâmplat cu Argentina care renunţat la ceea ce părea greu de acceptat: ruperea legăturii cu dolarul american, o nouă criză ar fi inevitabilă. Unii dintre economişti preferă o abordare puţin diferită şi anume ieşirea Germaniei şi a vecinilor săi din zona euro, opţiune imposibilă dată fiind apropierea alegerilor legislative din această ţară.
Bineînţeles că pot fi imaginate combinaţii şi permutări între aceste patru variante, însă posibilităţile sunt limitate. Samuel Brittan concluzionează că dacă ar fi să parieze, ar merge pe cea de a patra variantă. Dar în niciun caz n-ar paria nici un cent pe momentul când s-ar petrece spargerea zonei euro.
Aceasta din cauză că istoria ne arată mai multe precedente de procese artificial prelungite. Sfântul Imperiu Roman – care n-a fost nici sfânt nici roman – a fost fondat de Carol cel Mare la începutul anilor 800 şi a durat 1000 de ani până a fost distrus de Napoleon în 1806. Confederaţia Germană a fost creată după Războaiele Napoleniene, însă nu a avut nicio putere reală asupra statelor membre. A fost reîntărită de uniunea vamală (Zollverein) în 1834, iar structura sa rahitică a mai durat, cel puţin pe hârtie, pînă când a fost dizolvată de apariţia Primului Reich al lui Bismark în 1871.
Este adevărat că mersul istoriei s-a iuţit în ultimul timp, dar nu putem şti cât de mult, iar calendarul de dezintegarare al zonei euro rămâne la alegerea fiecăruia. Din această cauză, posibilităţile de a oferi un timing exact sunt limitate şi fiecare poate alege orice dată doreşte, scrie Brittan.
Despre Samuel Brittain
Sir Samuel Brittan (76 ani) este de formaţie economist şi editorialist la Financial Times din 1966. Studiile le-a făcut la Cambridge unde i-a avut profesori pe laureatul premiului Nobel pentru economie, Milton Friedman şi Peter Bauer, membru corespondent al Academiei Britanice şi profesor la prestigioasa London School of Economics.
Brittan este un adept al “thatcherismului”, susţinând politica economică iniţiată de Doamna de Fier în 1981, situânu-se atunci împotriva opiniei exprimate de către 364 cunoscuţi economişti, oponenţi ai liberalismului promovat de conservatori. În 1983 a primit titlul de cavaler pentru “serviciile aduse jurnalismului economic”.
