La şcoala generală din Schwerte, Sascha le povesteşte elevilor clasei a X-a D despre viaţa sa de „terorist social asocial”, cu ocazia Zilei de prevenire a terorismului de extremă dreaptă. Şi ştie ce spune: ani de zile a fost activ în scena neo-nazistă; şi nici acum, la două decenii după ce a abandonat ideologia brună, nu are puterea să îşi asocieze numele cu acea perioadă a vieţii în care singurul lui scop era să le transforme altora viaţa într-un coşmar. „Cu fiecare nouă victimă mă simţeam mai împlinit”, povesteşte Sascha, intrând în amănunte: „Băteam copii mici şi femei, răsturnam persoanele cu handicap din scaunele lor cu rotile, dădeam foc părului oamenilor. În autobuze sau trenuri, dacă urca cineva de care nu îmi plăcea, mă sprijineam de barele de susţinere, loveam cu cizmele în faţă şi coboram în fugă”.
Nu mesajele radicale l-au atras în cercurile extremei drepte; a fost recrutat cu ideea înfiripării unei prietenii. Au venit la şcoală nişte tipi ceva mai mari, i-au promis că va pleca într-o tabără de aventură în Belgia, va locui în corturi în pădure, va fi acceptat de băieţi de 20 de ani… Sascha avea pe atunci 12 şi când a auzit că va putea să tragă cu o mitralieră AK47, un Kalaşnikov adevărat, a fost deja convins să meargă. Pe atunci avea prieteni italieni şi turci şi nu-i treceau prin minte ideile politice radicale şi nici xenofobia. Ştia, însă, un lucru: vroia să se alăture acestei găşti de tipi „cool”. Aşa a acceptat violenţa. Şi cum era cel mai mic, îşi dădea cel mai tare silinţa. „Fără să realizezi, ajungi la 15 ani să ai deja 15 pedepse corecţionale acumulate”, scriu cei de la Deutsche Welle.
Ideile rasiste i-au fost insuflate prin muzică şi prin discursuri agresive. În timpul acesta a pierdut contactul cu prietenii non-germani şi, în general, cu oricine gândea altfel. „Deveniseră pentru mine nedemni de a trăi”.
Ajunsese să vorbească despre „victoria finală” şi „Marele Reich German” – deşi nu avea neapărat reprezentarea exactă a ceea ce spune. Vroia să fie doar unul dintre cei alături de care alesese să fie. A intrat în activitatea organizatorică: se ocupa de noile grupe, atrăgea membri, răspândea flyere şi ţinea prelegeri.
Părinţii au fost depăşiţi de situaţie. Mai ales mama. Şapte ani i-au trebuit ca să înţeleagă că era pe o cale greşită – şi, anume, în închisoare a avut revelaţia. De ce a ajuns acolo, vor să ştie elevii din Schwerte. Răspunsul lui Sascha vine greu: „Aveam 19 ani când am omorât, împreună cu un prieten, un om al străzii”. O tăcere la fel de grea ca răspunsul se aşterne peste clasă. După scurt timp, însă, copiii vor să ştie: cum ajungi să omori un om şi ce simţi după aceea. „N-am idee. Pur şi simplu aveam chef. Victima mea a avut ghinionul să îmi iasă în cale. Să fie la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Când, însă, alcoolemia de 3,3 la mie şi-a pierdut efectul au început nopţile de după – şi adevărata pedeapsă sunt nopţile ce vin, când stai singur şi realizezi că eşti un criminal. Şi îţi meriţi această pedeapsă”.
A avut sprijinul familiei, când a decis să-şi schimbe viaţa. Scena neonazistă, care îl considera „purtător de secrete”, a interpretat decizia, însă, ca pe un act de trădare. La puţin timp după eliberarea din închisoare au încercat să îl execute; au tras asupra lui dintr-o maşină. Era, de fapt, muniţie oarbă. Au vrut doar să bage paima în Sascha. Dar, în ciuda ameninţărilor, a ales să meargă până la capăt. Şi nu regretă abandonarea scenei brune.
