Nu s-a întâmlpat nimic în noaptea lungă de la Bruxelles şi asta e foarte bine. Nu a existat nicio decizie, niciun document, nicio divagare de la conceptul de stabilitate şi disciplină bugetară. A fost reconfirmat principiul răspunderii pentru propriile datorii. Dar cât va mai rezista acesta? Cancelarul german Angela Merkel încă reuşeşte să menţină în vigoare Tratatele europene, dar asediul celor care nu au chef să impună măsurile necesare în ţara lor devine din ce în ce mai dificil.
Ce face preşedintele francez? El spune hai să ne împrumutăm cu toţii în comun şi statele, care au o bonitate meritată, să plătească pentru restul care nu o au. Şi asta nici măcar nu ar fi o problemă aşa mare dacă în joc ar fi numai bani. Aici e vorba însă de schimbarea întregului fundament al sistemului politic european. Pentru că obligaţiunile presupun încredere, iar încrederea este eminamente politică. Or, încrederea este acordată politicului de oameni prin vot. Şi aceiaşi oameni o pot şi retrage. Dar un popor nu poate garanta cu încrederea sa pentru un guvern al unei ţări vecine pe care nu îl poate sancţiona în niciun fel.
Europa trebuie să facă un salt pentru a ieşi din criză (The Guardian)
Nu avem Merkollande, nu avem Frangela, dar există totuşi motive să fim optimişti. Pentru că Europa nu este o chestiune de finanţe, ci mai degrabă un proces politic.
Şi tocmai aceasta este marea concluzie a summitului informal al liderilor europeni de la Bruxelles. Toţi sunt de acord că trebuie găsit un compromis politic în vederea salvării Greciei, a zonei Euro şi a întregii pieţe unice. Evident că s-au trezit prea târziu politicienii de top ai continentului, iar preţul plătit este unul mare în termeni economici şi sociali.
Trebuie spus că Germania are dreptate atunci când insistă alături de Olanda şi Finlanda pe măsurile de rigoare bugetară. Dar Berlinul nu trebuie să uite că el însuşi nu a respectat criteriile de la Maastricht întotdeauna. În schimb Spania a făcut-o. Deci nu are sens să mori în cearşafuri apretate impecabil, dar în chinuri groaznice.
Pentru prima dată în multă vreme a fost chiar interesant să vedem discuţii la Bruxelles. A fost încălcată tradiţia pre-summitului franco-german. În schimb, Francois Hollande s-a văzut înainte cu Mario Monti, premierul Italiei, şi cu Mariano Rajoy, premierul Spaniei. Pentru profilul politic al noului preşedinte francez a fost o mişcare bună. Pentru impulsionarea negocierii politice în Europa la fel. Pentru ecuaţia europeană, lucrurile s-au complicat. Summitul nu a produs niciun efect notabil în vederea soluţionării crizei. Şi ceasul ticăie necontenit.
Cadoul electoral de la Moody’s (Le Monde)
Responsabilii dreptei franceze au trecut la atac. Ei afirmă că Franţa îşi va pierde calificativul maxim al datoriei suverane dacă Guvernul socialist insistă cu modificarea legii pensiilor – care prevede printre altele pensionarea la 60 de ani pentru cei care au intrat devreme în câmpul muncii.
Agenţia nu s-a lăsat impresionată de anunţul noului premier francez Jean-Marc Ayrault care a precizat că un decret de respectare a promisiunilor electorale făcute de Francois Hollande va fi prezentat în termen de trei săptămâni. Mişcarea politică a lui Hollande a fost să cheme la sediul său de campanie mai mulţi reprezentanţi ai agenţiilor de rating pentru a-i convinge că, în ciuda cheltuielilor publice masive preconizate de stânga franceză, datoria suverană a ţării nu ar fi afectată de aceste măsuri.
Moody’s a marşat pe acest scenariu şi a făcut practic un cadou electoral noului cabinet în contextul alegerilor generale ce vor avea loc în data de 17 iunie. Agenţia a precizat că abia după scrutin va analiza în detaliu programul de guvernare elaborat de echipa Hollande.
