Semnarea unui acord şi respectarea prevederilor asumate mai funcţionează în Europa doar atunci când ne convine şi, mai ales, când nu ne doare la buzunar. Dictonul „Sunt european atâta vreme cât îmi permit” este în vremurile noastre mai actual ca niciodată. Încrederea că facem ceea ce spunem s-a spulberat complet, iar guvernele fac politică într-o notă de cacofonie dizgraţioasă, scrie RFI Romania.
Şi dacă toate acestea nu sunt neapărat noutăţi, trebuie să ne întrebăm totuşi ce se întâmplă în cazul unei schimbări bruşte de direcţii?! Ce facem cu toţi banii „investiţi” în ţările cu probleme? Ce se întâmplă cu aceste state în cazul unor turbulenţe şi mai mari? Şi ce se întâmplă cu Pactul Fiscal? Slabe şanse să mai fie ratificat în toate statele care l-au acceptat în martie mai ales că documentul nu se potriveşte în aerul de campanie electorală. Cine te votează pentru rigurozitatea execuţiei bugetare? Nimeni, aici se cere altceva. Întotdeauna se va găsi undeva în Europa un motiv bun pentru a încălca un tratat sau un acord. Problema e că politicienii nu calculează pierderile cauzate de aceste încălcări.
De la Olanda la Hollande, răspunsul e NU (The Telegraph)
Căderea guvernului olandez este doar ultima dovadă din seria care ne demonstrează că problema Europei este însăşi uniunea monetară.
Multe guverne europene au cedat sub presiunea acestei crizei artificiale, poate cea mai convingătoare răsturnare de situaţie fiind cea din Irlanda de anul trecut. Partidul Fianna Fail a fost sancţionat de alegători pentru alierea cu Bruxelles-ul împotriva propriului popor şi a pierdut alegerile pentru prima dată din 1932 încoace. Cazurile Greciei şi Italiei sunt arhicunoscute, nu mai intrăm în detalii decât pentru a spune că, acum, ambele ţări sunt conduse de tehnocraţi. Traduceţi termenul cu „juntă civilă susţinută de Bruxelles”. Iar recentul caz al Olandei s-a întâmplat când populistul Geert Wilders şi-a scuturat nervos buclele platinate şi a zis „Halt” la creşterea vârstei de pensionare.
Instabilitatea olandeză nici că putea să vină într-un moment mai prost pentru Euro având în vedere că moneda are cel mai prost curs de schimb din ultimele 20 de luni, iar în Franţa unul din cinci alegători votează la extrema dreaptă, iar majoritatea îl susţin pe cel care vrea să anuleze Pactul Fiscal. Şi dacă se întâmplă în Olanda atunci se poate întâmpla oriunde. Până mai zilele trecute, guvernul olandez era privit drept un model de prudenţă bugetară, iar Haga primea constant ratingul maxim de la agenţii. Aşa că poate e momentul să ne trezim şi să renunţăm la discursul cu criza generalizată a datoriilor şi să reformulăm în „criza uniunii monetare”.
E drept că Wilders a greşit atunci când s-a opus bugetului. Nu numai Olanda, ci şi alte state europene trebuie să se adapteze la problema fericită a longevităţii crescute a oamenilor. Retragerea sprijinului pentru guvernul minoritar trebuie văzută însă în context: olandezii cred cu tărie că lor li se cere să muncească mai mult pentru ca italienii să poată ieşi la pensie mai repede. Şi să nu uităm că Olanda este în top 5 al contributorilor neţi la bugetul UE. Cauze de nemulţumire ar fi multe, dar poate cel mai flagrant motiv este ipocrizia Comisiei Europene care propovăduieşte austeritate, dar cere o creştere de buget cu 7%. În aceste condiţii întrebarea vitală este nu cât mai rezistă Euro, ci cât mai vor birocraţii să-l ţină?…
Joaca de-a preşedintele normal (Le Monde)
Exerciţiu de stil: Francois Hollande, candidatul socialist la prezidenţialele franceze, a ţinut o întrevedere cu presa timp de peste două ore pe chestiuni ce ţin de politică internaţională şi europeană. Tentativă strategică de poziţionare în campanie?! Evident că da!
Hollande a tot încercat să facă întocmai opusul lui Sarkozy. În acest cel mai recent exemplu, el a discutat cu presa pe larg pentru că Nicolas Sarkozy nu mai are o relaţie atât de bună cu presa franceză şi pentru că preşedintele candidat şi-a scurtat dialogul cu jurnaliştii la ultima sa conferinţă.
Hollande a preluat ideea preşedintelui BCE de creare a unui „Pact European de Creştere” şi a vorbit despre necesitatea unei noi Europe. Dar exerciţiul de ieri a fost mai degrabă despre formă, nu despre fond. Socialistul a vrut să arate că poate, că ştie, că joacă deja un rol imaginar de preşedinte şi că îi va curta pe ziarişti cel puţin până când le va intra în graţii.
